Michelangelo, Sonete
Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară
Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară Acele gânduri care vin temute
Cerându-mi seama zilelor trecute
Ce niciodată nu se mai repară.
Dragi, ca înaintea morții îmi spun iară
Că trecere sunt stările plăcute,
Și la triste, la vârstnici, cum știut e,
Păcatelor iertarea este rară.
Nu-i mult, când e promisiunea-Ți lege,
Să cred că de-mi întârzie căința
Tu tot mă ierți, o, Doamne, din iubire?
Dar totuși, jertfa-Ți lasă-a se înțelege:
Cum nesfârșită fost-a suferința,
Și darurile-Ți sunt la nesfârșire.
Tot timpul hărăzit spre rugăciune
Tot timpul hărăzit spre rugăciune
Mi l-a furat iluzia lumeasca,
Păcătuiam sub dragostea cerească,
Mai mult ca fără ea, cum nu pot spune.
Ce-a dus pe alții la înțelepciune
Pe mine-a izbutit să mă orbească
Și nu mai sper, dar prinde-un dor să crească:
Amorul propriu de a-mi-l răpune.
Spre cer, redu-mi la jumătate calea,
Darși în cea de-adouajumătate,
Dă-mi, te rog, o mână salvatoare.
Fă să urăsc ce-i place lumii, valea
Cu frumuseți de oameni adorate,
Să-mi știu din viață viața viitoare.
Nu-i lucru în micime să-l întreacă
Nu-i lucru în micime să-l întreacă
Pe cel ce sunt eu.Doamne, fără Tine!
De aceea-Ți cer puterile-mi puține,
O, dor al meu, iertare, și se-apleacă!
Îngăduie prin viața mea să treacă
Acel lanț tare, aducând cu sine
Cerescul dar,credința, care-n mine,
Prin vina mea, e slabă și săracă.
MAi mare îmi va fi pe cât mai rar îmi e
Al darurilor dar și mare fi-va
PE cât lipsindu-i, lumea n-are pace.
Cum larg ai fost cu sângele Tău, care
Va fi temeiul jertfei, milostiva,
Cât nu-mi dai cheia cerul spre a-l desface?
(trad. C.D. Zeletin)
__________________
Pe noi inșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
|