Felicitări pentru domeniul ales.
Mulțumesc, Slava lui Dumnezeu pentru toate!!!
Am găsit în
descrierea de la Biblia (centenar marea unire), 2018 că ar avea la bază ediția 2008 cu binecuvântarea P.F. Daniel, și introducerile la cărțile V.T. precum în ediția 2001:
Versiunea de față are la bază textul ediției din 2008, însă vine cu o noutate absolut necesară, anume ea cuprinde
introduceri la cărțile biblice, care au fost preluate din ediția jubiliară a Sfântului Sinod a Bibliei (2001)
Ai introducerile biblice la o parte din cărțile V.T. și-n ediția Bartolomeu Anania 2001, în versiunea de pe site-ul dervent:
https://biblia.dervent.ro/index.php#VT-Fc
Ex Introducere la Pentateuh, apare în dreapta paginii dai click pe folder cu titlul, la unele cap nu apare dar la majoritatea apare:
Introducere la Pentateuh
Prima și cea mai importantă parte a Vechiului Testament, pe care Evreii o numesc Tora = „cinci“ și teuhosFacereaIeșirea (sau Exodul, adică istorisirea eliberării poporului ales din robia egipteană), Leviticul (referințe asupra funcțiilor preești exercitate de tribul leviților), Numerele (numărătoarea sau recensămﴵl făcut asupra poporului evreu în pustie) și Deuteronomul
Întregul text al Pentateuhului îl atestă pe Moise drept autor, iar Biserica, în deplină concordanță cu tradiția și școlile rabinice, a omologat această atestare încă din era apostolică. Ea se întemeiază cu precădere pe faptul că Însuși M?tuitorul Iisus Hristos îl prezintă pe Moise drept autor al Legii: „Oare nu Moise v'a dat Legea?“ (In 7, 19); „toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise...“ (Lc 24, 44). Tot astfel, Sfinții Evangheliști: „Și c鸞s'au împlinit zilele curățirii lor după Legea lui Moise...“ (Lc 2, 22); „căci Legea prin Moise s'a dat“ (In 1, 17); „L-am aflat pe Acela despre Care a scris Moise în Lege“ (In 1, 45). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, propovăduindu-L pe Hristos la Roma, în lanțuri, se străduia „ca și din Legea lui Moise, și din prooroci să-i încredințeze despre Iisus“ (FA 28, 23); tot el mărturisește: „Într'adevăr, Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege“ (Rm 10, 5). Cât despre Sfinții Părinți, atât răsăriteni cât și apuseni, ei sunt unanimi în a recunoaște originea mozaică a Pentateuhului. Din afara Bisericii se cer menționate cel puțin două nume de mare autoritate culturală: acela al lui Filon de Alexandria și acela al lui Iosif Flaviu, ambii din secolul I d. H., care-l atestă pe Moise nu numai ca autor al Pentateuhului, dar și ca receptacol al revelației divine.
În ciuda atâtor atestări, originea mozaică și, deci, autenticitatea Pentateuhului este contestată de critica raționalistă occidentală. Militanții ei afirmă că în textul acestei opere pot fi identificate cel puțin patru documente sau tradiții diferite, produse cu mult în urma lui Moise și compilate în ceea ce se cheamă Pentateuhul. Primul și cel mai vechi document este numit „iahvistic“, din pricină că în el Dumnezeu este numit Iahvel de al doilea, „elohistic“, Îl numește pe Dumnezeu cu numele de Elohim; al treilea, „deuteronomic“, ar fi o scriere independentă de primele patru cărți, alcătuită îndeosebi de prei; în fine, „Codul Sacerdotal“, operă colectivă târzie, ale cărei fragmente, referitoare la cult, au fost împănate într'un text mai amplu, pe cale de constituire.Această teorie, numită „a documentelor“, începută moderat de Jean Astruc în 1753 și dezvoltată radical de Julius Wellhausen ( 1918), a fost acreditată de majoritatea traducătorilor și editorilor biblici din zilele noastre. Din parte-ne, oricâte rezerve am avea față de ea, nu putem ignora câteva date reale, anume că în Cartea Facerii există două referate asupra Creației (1 - 2, 4a și 2, 4b - 3, 24), două tradiții împletite asupra potopului (6-8), două nuanțe ale legământului lui Dumnezeu cu Avraam (15 și 17), trei relatări asemănătoare asupra femeii arhetipale a lui Avraam (12, 10-20; 20; 26, 1-11), precum și alte câteva locuri în care critica textuală pretinde a fi identificat paralelisme. Dacă însă asemenea date nu pot fi tăgăduite, aceasta nu înseamnă că ele se constituie în tot atâtea argumente pentru negarea paternității auctoriale a lui Moise. Desigur, nimeni nu afirmă că textul Pentateuhului, așa cum îl avem noi astăzi, este aidoma cu manuscrisul autograf al autorului și că de-a lungul timpului nu vor fi intervenit unele schimbări, voluntare sau involuntare, datorate copiștilor. Dar de aici și până la negarea totală a autenticității e cale lungă. Dacă se admite, de exemplu, că Evanghelistul Luca și-a început scrierea prin consultarea a numeroase mărturii, scrise și orale, asupra unor evenimente petrecute cu numai câteva decenii în urmă, nu vedem de ce Moise nu a putut face același lucru asupra unor evenimente consumate în urmă cu secole și milenii, preluând mărturiile și compilându-le după criterii ce-i aparțin. Faptul că Deuteronomul are o limbă și un stil oarecum diferite de Facere poate fi ușor explicat prin aceea că el a fost scris cu cel puțin trei decenii mai târziu, răstimp în care autorul își poate schimba maniera de a scrie; Eminescu din „Sara pe deal“ este altul decât cel din „Ce-ți doresc eu ție“, Ion Barbu din „După melci“ nu mai poate fi recunoscut în „Timbru“, Goethe din „Faust“ II e departe de cel din „Faust“ I, iar exemplele pot continua.
b) A nu crede în caracterul revelat al Scripturii, și, prin urmare, în dimensiunea profetică a lui Moise, adică în capacitatea lui de a pre-vedea și a pre-zice viitoarea organizare a lui Israel în țara Canaanului, inclusiv epoca (eventuală) în care va deveni regat. Astfel, ar trebui spus, de pildă, că opera lui Isaia a fost scrisă după moartea și ]nvierea lui Iisus, de vreme ce ea cuprinde tabloul aproape complet al Patimilor Domnului. Ca orice extremă, critica textuală raționalistă sfârșește în absurd.
Nu este mai puțin adevărat însă că în vremea din urmă bibliștii occidentali, probabil sătui de excesele predecesorilor, au început să adopte poziții din ce în ce mai moderate, permițând astfel reluarea, cu bună credință, a vechiului dialog dintre școlile biblice.
Din punctul de vedere ortodox, autenticitatea Pentateuhului nu poate fi pusă la îndoială, și nici covârșitoarea lui importanță teologică. Aceasta din urmă nu-și poate găsi o definire mai completă și mai frumoasă decât în pagina pe care i-o închină Studiul Vechiului Testament
„Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate. Fără Pentateuh întreaga ordine dogmatică și morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, este istoricește neexplicabilă și nejustificată. Întreg Vechiul Testament și, la rândul său, întreg Noul Testament sunt urmarea firească a celor cuprinse în Pentateuh. Creștinismul întemeiat de Mântuitorul Hristos, istoricește stă sau cade cu Pentateuhul. Pe Pentateuh se reazemă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș: Adam. Pe el se reazemă noțiunea și ideea răscumpărării și a Răscumpărătorului. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu are rost răscumpărarea și, dacă nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu e universală, deci nici creștinismul nu este o lege divină pentru toate neamurile. Astfel, înseși temeliile creștinismului sunt compromise dacă Pentateuhul nu e carte autentică, sfântă, inspirată, cu deplină autoritate divină și umană. Critica Pentateuhului deci e critica credinței creștine înseși. De aceea i se dă Pentateuhului cea mai mare importanță, atât din partea credincioșilor, cât și din partea necredincioșilor. E terenul pe care se dă lupta între cele două concepții.