View Single Post
  #8  
Vechi 20.01.2011, 00:59:31
George.m George.m is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 09.12.2010
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 960
Implicit

Am citit candva un articol interesant, referitor la acest film, scris de Andrei Plesu, Patimile cu acordul parintilor:

"Mel Gibson a reusit sa faca un film despre Iisus Christos in care Dumnezeu lipseste. Transcendenta nu se manifesta decit vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau in varianta demonica. Din cind in cind, un vampir palid se strecoara printre protagonisti pentru a semnala nelamuritilor de unde vine raul.

In rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, daca vrei sa provoci oroare. Insusi chipul lui Iisus e scos din scena cam dupa zece minute de la inceputul filmului: un ochi, umflat de bataie, se inchide, celalalt e inecat de singe. Portretul e inlocuit cu o fleica descompusa care, la rastimpuri, geme.

Biciuiri prelungi, in care pielea explodeaza spectaculos, dezvaluind, in sectiune, intreaga anatomie subepidermica, lovituri indesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pina la pedanterie, totul inghesuit intr-un prim-plan obscen, totul “documentat” cu exactitate.

Singele tisneste gros, tendoanele crapa sub piroane prost ascutite, asistenta – evreiasca si romana – jubileaza grotesc, cu rinjete stirbe si priviri cleioase. Iisus nu e “victima” misiunii Lui, nu sufera din cauza pacatelor omenesti. E pur si simplu un om cumsecade care are ghinionul de a incapea pe mina unor sadici.

“Strategia” regizorala e transparenta: se face o reconstituire riguroasa si amanuntita a faptelor, asa incit spectatorul sa priceapa cit de mult a suferit Iisus si sa se umple de o mila infinita, respectiv de o credinta reimprospatata.

Ideea subiacenta este ca ne-am pierdut credinta pentru ca am incetat sa ne mai reprezentam durerea teribila pe care o provoaca un cui batut in palma (sau la incheietura ei). In aceasta logica, orice nefericit care face fata unei torturi fizice trebuie sa devina obiect de cult. Iar relatia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stirneste contemplarea, la morga, a unui trup sfirtecat salbatic.

Ambitia exactitatii este, de la bun inceput, un mod de a suspenda problema credintei. Adevarul celui care crede nu este o ecuatie, iar Evangheliile nu sint reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenta la dimensiunile demonstrabilului.

Religia este, prin definitie, relatia omului cu inevidenta, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi stiintific. Evangheliile – si cartile sacre, in general – practica nu intimplator minimalismul, expresia laconica, elipsa.

Revelatia nu e locvace, drept pentru care “adevarul” ei nu poate fi documentat gazetareste. A fi exact in acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cind e vorba de rastignire, e sec pina la abstractiune: “dupa ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat sa fie rastignit”.

Se aminteste scurt de bataie si batjocura, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteala si pe ordinea pre-scrisa a evenimentelor. In versiunea Ioan, se povesteste ca lui Iisus nu i s-au zdrobit, dupa obicei, fluierele picioarelor “ca sa se plineasca Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacra din registrul Realului semnificativ in acela al realitatilor anecdotice sfirseste, inevitabil, in derizoriu si trivial.

Las la o parte capcanele, grotesti, in care cade exigenta preciziei. In filmul lui Gibson se vorbesc aramaica si latina. Dincolo de obiectiile pe care le pot face (si le-au facut) filologii, e imposibil sa nu te amuzi cind Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etaleaza o latina cu un delicios accent slav. Nici minunata noastra Maia Morgenstern n-a fost bine sfatuita. I s-a spus, probabil, ca fiind sfinta si avind pre-stiinta sau intuitia trans-umanitatii lui Iisus, ea nu trebuie sa perceapa atrocele Lui suferinte cu un banal patos lumesc. In consecinta, o vedem afisind mereu un soi de indispozitie sobra, pendulind intre stupoare si insensibilitate.

Mel Gibson pare sa creada ca principala isprava a lui Iisus e capacitatea de a incasa. Faptul ca El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seama din uriasa Lui, supraomeneasca, rezistenta la durere. Se poate spune ca filmul ilustreaza felul de a se raporta la transcendenta al unui ins (si al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o optiune riscanta.

Rastignirea era o procedura greu de suportat, dar nu e sigur ca nu s-au inventat, “in zbuciumata noastra istorie”, proceduri de tortura cel putin la fel de sinistre. Sint oameni, oameni oarecare, a caror “Golgota” a fost inimaginabila. Nu in ascutimea durerii stau sensul si unicitatea rastignirii lui Iisus, ci in identitatea amutitoare a Celui rastignit.

Cel rastignit e Dumnezeu insusi si El o face din prima zi a intruparii Sale pina astazi. Nu trupul si singele, ci trupul devenit piine si singele devenit vinul vietii, acesta e misterul crucificarii. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Baiat istet (si prostut), el a esuat rapid in eficacitate comerciala. Aud ca aduna bani seriosi vinzind cópii (exacte) dupa piroanele rastignirii, montate pe un lant de pus la git.

Daca e sa rezum enormitatea demersului sau regizoral intr-o fraza, as observa ca, in multe tari, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai pacatoasa dracovenie, decit sa faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie sa-l vada".
Reply With Quote