Subiect: Pr. Ioan Iovan
View Single Post
  #3  
Vechi 20.09.2008, 22:11:12
C-tin C-tin is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 29.07.2007
Mesaje: 640
Implicit

Viața Părintelui Ioan Iovan – un mărturisitor al lui Hristos

Părintele Ioan Iovan, s-a născut pe 26 iunie 1922 în Husasău de Criș, județul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan și al preotesei Măria. Ne dăm seama ca a crescut într-un mediu spiritual sănătos, punându-se temelie pentru ceea ce va deveni mai târziu.

A făcut școala primară în sat, liceul în Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 și-a susținut teza de licență, intitulată “Sfânta Euharistie și viața mistică”, la Facultatea de Teologie din Sibiu.

In 1947 a început doctoratul în teologie.

Râvnind după dăruirea totală în slujba Domnului, va fi călugărit în Mănăstirea Sihastru de către Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, în 1948, diacon și în 1949 ieromonah, pentru Mănăstirea Vladimirești. L-a hirotonit, cu binecuvântarea necesară, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de baștină, dar și omul căruia i se asemăna prin râvna pentru Biserică și intransigența față de puterea comunistă ce se instala. Această atitudine, episcopul Nicolae Popovici a plătit-o cu înlăturarea din scaun și moartea în condiții umile, iar Părintele Ioan cu temnița.

In cei șapte ani de slujire la Vladimirești a militat pentru o viață duhovnicească intensă, întemeiată pe deasa împărtășanie. Făcea lucrul acesta întemeiat pe Scriptură și Tradiție, deși unii l-au răstălmăcit, iar alții l-au împlinit fără discernământ.
Afluența mare a credincioșilor la Mănăstirea Vladimirești și mișcarea duhovnicească ce se năștea în jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca și țintă diminuarea fenomenului religios. Așa au început șicanările. Se făcea propagandă împotriva pelerinajelor la mănăstiri, erau persiflate actele de pietate ale credincioșilor, erau restrânse drepturile și libertățile religioase.

In aceste condiții, Părintele Ioan, fire dârză, a scris un memoriu în care spunea, printre altele: “Partidul are reprezentanți în Biserică pe domnii împuterniciți. Bisericii de ce nu i se acordă dreptul de a merge prin școli și în cazărmi, unde, sub masca atacării misticismului, se neaga credința în Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului și metoda ideologica în R.P.R.? Categoric, nul Aceasta este metoda cea mai perfidă de prigoană religioasă”

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Părintelui Ioan și caterisirea lui, sub presiunea factorului! politic. A urmat o anchetă dusă la Securitatea din Galați. Procesul s-a judecat și sentința de condamnare la moarte, data în prima instanță, s-a comutat în condamnare pe viață. A executat nouă ani și jumătate, până în 1964, când au fost amnistiați deținuții politici.
A trecut prin mai multe penitenciare. Îmbolnăvit grav la Galați, este dus la Văcărești. Și aici, ca și la Galați, oficia tainic Sfânta Liturghie. Potirul era o cutiuță de ebonită, iar vinul se aducea în sticluțe de vin tonic. De la Văcărești a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Următorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul său comandant Goiciu. Iar apoi deținuții cei mai “periculoși”, după evenimentele din Ungaria, au fost transferați la Aiud.

Se ducea aici, ca și-n alte închisori, o campanie asiduă de “reeducare”, folosindu-se mijloace de presiune psihică și fizică. Cei care datorită torturilor cedau psihic și fizic și se “reeducau”, lepădându-se formal de convingerile lor, aveau anumite înlesniri. Părintele Ioan n-a cedat. A rămas ferm până la capăt.

Comandantul Crăciun, printre alte mijloace de “reeducare”, le citea recalcitranților declarațiile celor ce s-au “reeducat”. Nici aceia nu pot fi judecați. Numai cine a trecut prin teroarea închisorilor comuniste știe ce-a fost acolo. Iar culmea obrăzniciei a fost că l-a provocat pe Părintele Ioan să citească din “Biblia hazlie”. Bineînțeles că n-a făcut lucrul acesta. Urmarea a fost că l-a transferat la “zarca”, cel mai teribil loc de chin din închisoarea din Aiud. Aceasta secție a închisorii era un loc de exterminare lentă, cu celule mici, întunecate și umede.

Printre alte personalități duhovnicești din țară, la Aiud l-a întâlnit pe Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog. „Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurți de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ți trebuia alt exemplu de batjocorire și de umilire a vârfurilor intelectualității românești de către regimul comunist.”

Dumnezeu l-a ținut pe Părintele Ioan în viață, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-și domiciliul în București, pentru a nu le crea probleme celor apropiați. In această perioadă frământată, și de ținere sub observare de către Securitate! de mare ajutor i-a fost inginerul Măria Chichernea, actuala stareță Cristina, În 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Mitropolitului Antonie Plămădeală, pe atunci secretar al Sfântului Sinod, care l-a prezentat Sfântului Sinod și l-a susținut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data
de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Mănăstirea Cernica și alți doisprezece ani la Mănăstirea Plumbuita din București Acolo l-a găsit libertatea pe care Dumnezeu ne-a dăruit o prin jertfa tinerilor martiri în1989;
În anul 1991, întâmplător, l-am întâlnit, la Patriarhie, pe Părintele Ioan și văzând că dorește să înceapă o lucrare duhovnicească și misionară, l-am invitat să facă o mănăstire în eparhia noastră. A acceptat. Împreună cu dânsul a venit și Maica Stareță Cristina Chichernea.

I-am îndemnat să meargă la Recea, județul Mureș, unde Părintele Ioan Lazăr, parohul satului, ridicase o bisericuță și o clădire. Cei doi le-au definitivat și mănăstirea și-a început activitatea.
In 1992 s-a construit un altar de vară și o clopotniță. In 1993 a început construirea cetății mănăstirești propriu-zise, iar în 1995 construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici de mănăstire constă în faptul că toată pictura, executată de Viorel Maxim, este în mozaic. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Patriarhul Alexandriei Petru al VII-lea, dimpreună cu Patriarhul nostru Teoctist, au sfințit biserica mănăstirii, înconjurați de mulți ierarhi și preoți, și de peste douăzeci de mii de credincioși.

Lucrarea duhovnicească desfășurată aici de Părintele Ioan este una bună. Bun e și contextul în care se află, departe de Vladimirești, și concursul pe care îl dă atât stareța, cât și Părintele Profesor Ilie Moldovan.
Nădăjduim că apusul vieții lui va fi încununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine făcut și cu o obște puternic angajată în trăirea voturilor monahale și în slujire.

(„Cuvinte împărtășite de Părintele Ioan și Maica Stareță Cristina”, Ed. Reîntregirea, 2007)
Reply With Quote