Nu stiu daca am postat unde trebuie, daca am plasat topicul unde trebuia sa fie... insa, titlul se potriveste.
Dupa cum se intelege in titlul, sunt si eu, ca si alte mamici, una de un inger.
Povestea mea incepe in aprilie 2010. Pe 8 aprilie, la cateva zile de intarziere a menstruatiei, am facut primul meu test de sarcina, primul care si-a aratat rezultatul din prima... eram gravida... cat mi-l doream pe acest copil, si, intr-un sfarsit...a sosit.
Eu si sotul meu parca eram intru vis...mi se parea ca este prea frumos, prea emotionat incat sa fie adevarat...si a fost, a fost adevarat.
La 6 saptamani si 3 zile am mers la primul ecograf. Se vedea ceva acolo!!! Era un sufletel, i-am auzit inimioara...ce putea fi mai frumos de atat? Medicul ne-a zis ca totul este bine, bebelusul nostru se dezvolta.
Asa au urmat multe ecografii, pana la 16 saptamani...cand ni s-a spus ca este o fetita...si, ceva mai grav, ca am iminenta de avort. Nu puteam sa cred asa ceva, mi se parea cumplit, am suferit intruna...la pat...cu mii de medicamente. S-au facut si 23 de saptamani, stand la pat, nemiscandu-ma si nefacand efort... pentru ca Alessia, asa trebuia sa o cheme, sa fie bine... si din pacate nu a fost.
Alessia trebuia sa soseasca in decembrie, intr-o luna friguroasa de iarna...intr-o luna, in care, trebuia sa se intample minuni.
Se parea ca viata mea urma un drum bun, iar fetita mea era bine in burtica...dar nu a fost asa pana la sfarsit...
Din septembrie a inceput chinul, contractii, stat in pat...la 24 de saptamani, practic 5 luni...am simtit ca sunt uda, si da, eram...contractiile au inceput din ce in ce mai mult si dureau...dureau foarte mult...era 0 noaptea. Mi-am anuntat sotul si, speriat, cum eram si eu, a chemat ambulanta...
M-a dus la spital, mi-a facut controlul de rigoare...deja nu mai aveam ce sa facem, trebuia sa nasc...pentru ca nu mai era ce sa se faca!!!
Alessia mea, s-a nascut pe 24 septembrie, la 24 de saptamani si o zi, de numai un kg...era asa mica, atat de mica incat imi era frica sa o ating, imi era frica de faptul ca nu o sa traiasca...
Doctorii ii dadeau cat mai putine sanse, si astfel pe zi ce trece si eu imi pierdeam speranta...
Printesa mea, iubirea mea mica, respira prin aparate... nu putea sa respire ea... era asa mica, era fetita mea, micuta, era frumoasa... avea manute atat de mici si firave, imi era frica sa o ating... insa, cu dragoste de mama, o atingeam... o atingeam si vorbeam cu ea, ii sopteam sa traiasca, sa se faca mare pentru ca va cunoaste o lume superba, o lume in care cu totii o vom iubi... in fiecare zi, sotul meu era din ce in ce mai optimist...
Eu, incercam sa ii iau exemplu... in fiecare zi o admiram pe fetita noastra, si ii ziceam ca este o luptatoare, o incurajam, si o sfatuiam sa traiasca, pentru ca merita... Merita sa isi traiasca viata...
Timp de 24 de zile, 24 de zile care au fost cele mai frumoase zile pentru noi... ne-am iubit fetita, am vazut cum creste, am vazut cum respira prin aparate, plangeam cand o vedeam, era atat de mica si de firava... si constientizam ca acea minune este rodul iubirii noastre, a mea si a sotului... era a noastra, numai a noastra, si vroiam sa supravietuiasca... ne rugam, ne rugam in fiecare zi pentru sanatatea ei si ca Dumnezeu sa nu ne-o ia... insa nu a fost asa... Pe 18 octombrie 2010... s-a stins din viata, Alessia, un pui nascut prematur... cea care ne-a luminat viata timp cat a trait...
Acele zile au fost superbe, am trait din plin... si trebuia sa mai traiesc...
Trebuia sa fie atatea clipe frumoase alaturi de tine, alaturi de puitul meu Alessia... aveam atatea de vorbit, atatea de implinit, atatea de facut impreuna...
Nu a fost sa fie, nu a fost... dar... cu ce am gresit pe aceasta lume??? Cu ce? Nu am facut nici un rau nimanui, mi-am vazut de lungul nasului si intotdeauna am ajutat oamenii cu am putut... intotdeauna mi-am gasit linistea prin credinta, prin Dumnezeu... sunt o femeie credincioasa, iar viata mi-a adus multe, multe nelinistiri, multe lucruri urate... inainte sa se intample aceste lucruri ziceam cu toata inima ca viata merita traita, insa acum nu mai consider asta... nu mai vreau sa cred ca vreau sa traiesc... am doar un motiv pt care trebuie sa o fac, sotul meu... in rest... nu stiu ce rost as mai avea aici, in aceasta lume...
Au trecut 3 luni... trei luni de cand Alessia nu mai este cu noi... insa parca sufletul ei ne este alaturi... au ramas doar pozele, amintirile cu ea... dar mereu va ramane in sufletele noastre, ca o amintire placuta, chiar de a trait asa de putin timp...
Te iubim mult, printeso... ingeras mic, scump, zbor lin printre norisorii jucausi, pupici din partea lui mami si a lui tati, mereu vei ramane in gandurile noastre... Sa ai grija de tine si sa fii cuminte, sa cresti mare mare si sa mananci tot!
Si... asa trebuia sa fi Alessuta mica...
