Multumesc, Florin, pentru apreciere:) Daca iti pare frumoasa postarea, eu cred ca frumusetea din sufletul tau a facut-o sa fie asa... Ochiul tau bun a vazut frumosul acolo unde, poate, altul vede altceva sau poate nu vede nimic.
Acum revin la titlul topicului si imi pare ca orice facem, avind desigur o vointa sau o voire in spatele actiunii, e pe doua mari cai: fara Domnul si impreuna cu Domnul. Vointa este, cred eu, un instrument care, lasat liber sau de capul lui, face ravagii. Haosul in care traim adeseori nu e oare produsul vointei fara Dumnezeu? De aici vad cum decurge sensul termenului "nevointa", adica, pentru mine, refuzul acelei vointe care e rupta de Dumnezeu. In acest sens, al refuzului oricarui demers daca acest demers este rupt sau potrivnic Voii Domnului, cred ca merita sa folosesc termenul de nevointa. Iar refuzul de a urma o vointa rupta de Dumnezeu cere efort, daruire in loc de agoniseala etc. Cum as putea sa depasesc vointa mea daca uneori trage stramb in afara unirii cu Dumnezeu, daca nu prin efort de abtinere de la aceasta, prin strunire de sine, prin alergare (efort, chiar mare uneori, de adevarat atlet, nu-i asa?) la Domnul, prin ridicare grabnica dupa cadere in pacat.
Nevointa asadar este categoric si un efort personal de re-alipire a mintii, a inimii, a trupului la Cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca stihia vointei puse in noi de Creator sa se impartaseasca in tot timpul si locul de Domnul, laudat fie Hristos in veci!
Or, aceasta realipire a vointei la Cuvant este, din cate pricep acum, tocmai urmarea poruncii Iubirii (a o urma, a merge pe urmele Domnului). Silirea de sine catre Dragostea lui Hristos o inteleg ca fiind nevointa crestina.
Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti! AMIN+