Citat:
În prealabil postat de Seraphim7
Îmi place mereu sa fiu "avocatul diavolului", nu plec de la nicio permisa clasica, îmi pun problema atât din punctul de vedere al unui credincios, al unui spiritualist, al unui căutător, al unui sceptic etc. Și chiar trec prin aceste stări uneori, de, credința, necredința etc.
Dacă din start îți impui sa crezi sau sa nu crezi deja ești cumva la adăpost, fiindcă gaseti un sprijin solid în ambele tabere, atât în religie cât și în ateism.... Eu prefer calea căutătorului.... Sa zicem scepticism, agnosticism cu tendințe și înclinații spre ocultism, esoterism.
|
Toți căutăm puterea. E normal. Și sunt 3 moduri prin care se poate "obține". Religie, metafizică și cunoaștere(ateist). În religie cel care deține puterea este preotul. Deși în fața credincioșilor reneagă această putere printr-o escamotare machiavelică(pe care eu o invidiez) ce implică disimularea dumnezeirii sale prostești prin servitute către "dumnezeire". În metafizica dispare noțiunea de preot, înlocuită fiind de transcendența individuală devenind astfel "preotul" propriei căutări cât și a cunoașterii spirituale. Si în final cunoașterea ateista unde conceptul de putere reprezintă intelectul nu spiritul.
Toti căutăm putere în final. Problema este dacă o și găsim. Și în conceptul de putere nu trebuie să se regăsească neapărat adevărul absolut cât mai degrabă adevărul subiectivismului propriei puteri inclusiv "minciuna". Și aș putea continua așa la nesfârșit scriind o carte însă sunt pe un forum așa că trebuie să fiu succint:))). Deci pericolul cel mai mare se află acolo unde esti lipsit de putere. Adică dacă intelectul tău este precar este de preferat sa fii preot, dacă ești cât de cât inteligent de preferat este să te orientezi spre metafizică, și în ultima instanță ești geniu de preferat cunoașterea "ateista" dar sub nicio formă să fii simplu credincios pentru că pierzi orice fel de putere și ajungi sclav
