Toamna de Rainer Maria Rilke
Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
Cad nopțile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toți cădem. Și mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toți și în oricine,
Și totuși, este Unul care ține
nespus de blând, pe mâini, căderea toată
|