[Traditie1]

Într-adevăr, relativismul, ideea că nu ar exista adevăr obiectiv, este absurdă. E ca şi cum ai spune că nimic nu există, nici tu care gândeşti aceasta.



Sunt multe astfel de capcane în calea adevăratei cunoaşteri şi poate că cele mai multe au cauze morale: omul caută să-şi justifice nişte patimi, adoptă nişte idei confortabile şi astfel cade din ascensiunea căutării. Lipsa de obiectivitate nu e atât de naivă cum am crede.


O altă capcană este negarea unei existenţe absolute şi a unui infinit ne-fizic, specifică ateilor. Prin aceasta ei se închid cunoaşterii realităţii în totalitatea ei, limitându-se la cercetarea lumii fizice, care reprezintă o porţiune infimă şi anostă a existenţei.

Căutarea adevărului nu reprezintă o ambiţie pătimaşă ci e dorinţa de a te uni cu Dumnezeu tot mai mult. Dumnezeu fiind infinit, şi ascensiunea în cunoaştere e infinită. Acesta e tocmai scopul creării omului, cunoaşterea.

Iubirea e şi ea cunoaştere. Sunt mai multe sensuri ale cuvântului iubire: bunătate, atracţie, apreciere şi nici unul nu e bazat pe porniri iraţionale ci e urmarea unei iluminări. Bunătatea e rezultatul înţelegerii valorii fiinţei umane şi a beneficiului sentimentelor bune. Atracţia şi aprecierea sunt rezultatul cunoaşterii fiinţei dorite/apreciate.


Credinţa într-un Dumnezeu personal, raţional, revelat, Care se descoperă omului nu numai că e singura care face posibilă conservarea facultăţilor noastre raţionale şi afective (alte credinţe, într-un dumnezeu impersonal, duc la depersonalizarea adepţilor) dar ea ne scuteşte şi de căutări zadarnice în noianul de teorii şi religii care s-au vânturat pe pământ de-a lungul vremii sau în gândurile care ne trec prin minte. Noi nu trebuie să căutăm adevărul în lume, nici în noi înşine (adică nu suntem noi Dumnezeu, cum spus cineva mai sus cu naivitate) ci la Dumnezeu. El ne dă să cunoaştem şi să înţelegem cele ce ne sunt necesare, atunci când ştie El. De aceea singura noastră grijă în această căutare e să nu credem ceva fals.

Ontologia, o ramură a filozofiei, se ocupă cu distingerea între realitate şi aparenţă. Apofatismul reprezintă efortul de dezbrăcare a minţii de conceptele despre Dumnezeu, pentru a baza cunoaşterea noastră doar pe ceea ce este experimentat direct, nu bazat pe idei luate din exterior.


Însă cunoaşterea nu poate fi separată de ascultare, de aspectul legăturii noastre cu Dumnezeu. Golirea minţii de concepte există şi în alte culturi (în cele extrem-orientale), dar pentru că lipseşte conştiinţa unui Dumnezeu personal şi a gravităţii păcatului nu se poate pătrunde în profunzimea lucrurilor, totul se reduce la exerciţii mintale cu efect depersonalizant, având ca scop golirea minţii de gânduri. Practicile orientale şi catolice ale meditaţiei sunt foarte periculoase, la fel practica golirii minţii, ducând la tulburări grave ale funcţiilor mintale. Apofatismul nu înseamnă golirea minţii de gânduri ci depăşirea unor prejudecăţi.