Acum vad povestea ta de mai sus cu betivii, cu posedatul. Am avut si eu experiente foarte asemanatoare. Eu insa sunt mai rezervat... Nu m-as grabi sa teologhisesc prea mult doar pe marginea unei intamplari ca aceasta. Nu-i de colea, nu o subestimez, insa ... ai putintica rabdare... O sa mai traiesti si altele, sunt sigur... Cu vremea apar nuante noi. Deocamdata insa, felicitari! Ai avut un curaj frumos! Cred sincer ca dragostea ta a fost mai tare decat ura (boala) lui. Domnul fie laudat!

P.S. Nimic nu il infurie pe un om mai tare decat sa i se serveasca exact argumentul pe marginea caruia zace intemnitat, fiind evident prizonier/ostatic. In eliberarea ostaticilor a furniza astfel de argumente (incercarile tale esuate, acelea de au generat mai la-nceput sporirea furiei) sunt bune, cel mult, pentru diagnostic, ca sa evaluezi gravitatea problemei. Insa e foarte riscant asa! (ai avut noroc de data asta, Tartaruga, pe viitor fii mai prudenta...)
Specialistii in eliberarea ostaticilor recomanda exact ce ai facut in a doua parte: sa iti arati disponibilitatea de a face ceva concret care sa fie folositor pentru necazul omului. Pentru ca fiecare agresor e simultan si ostatic, de aceea si ia ostatici, ca o metafora, ca un fel de a spune: eu insumi sunt ostatic! El striga disperat dupa ajutor, noi insa percepem numai ce se vede, adica agitatia lui exterioara, pentru noi periculoasa, ce-i drept. Asadar sa trecem peste/prin zidul furiei lui, cu ajutorul lui Dumnezeu (asadar cu blandete mai intai) si sa ne interesam de necazul omului (SMERIT INSA, FARA URMA DE SUPERIORITATE, CA ALTFEL E CHIAR MAI RAU!). Cand aratam un respect sincer si ca ne pasa cu adevarat de necazul prizonierului, Fiara se imblanzeste subit... Iar noi scapam intregi, ceea ce nu-i putin lucru...:)