Eu cred ca Noul Testament vorbeste extrem de putin,fara a intra in detalii,despre starea intermediara,cel mai bine fiind incadrata in sintagma ca cei ,,adormiti"sunt ,,in Hristos"sau dupa cum spunea Pavel ,,fie ca traim fie ca murim ai Domnului suntem".Este clar ca nu sunt inconstienti,ei participa la tesiunea intermediara a timpului dintre Inviere si Parusie,vezi cazul sufletelor martirilor de sub jertfelnic din Apocalipsa (6:9-11).In plus ideea unei inconstiente este clar in antiteza II Corinteni 5:5 unde exista teza ,,arvunei Duhului"care in nici o situatie biblica nu este sinonima cu o letargie inconstienta.Lipsa speculatiilor,in Noul Testament,cu privire la starea intermediara poate avea ca explicatie ipotetica faptul ca aceea prima generatie de crestini,asteptand Parusia in timpul vietii lor,nu luau in calcul o asemenea posibilitate decat,in cazul in care totusi ar fi existat,ca o stare in care vor fi in continuare cu Hristos care biruind moartea nu-si abandoneaza credinciosii in tenebrele infricosatoare ale unei idei despre moarte care,in VT,a cunoscut o evolutie graduala.Intradevar exista in VT pasaje care pot sugera o stare spectrala cumva,inconstienta poate,dar nici macar doctrina iudaica nu a pastrat acest concept pana la capat,el avand o evolutie interesanta,continuata in crestinism dupa momentul epuizarii cumva a primul val de inflacarata asteptare,cand urmatoarele generatii de credinciosi au trebuit sa mediteze si cu privire la aceasta posibilitate,a unei stari intermediare.Insa,indiferent ce ar cuprinde ea,atat timp cat esti in ea cu Hristos nu exista nici un motiv de teama ci doar nadejdea ca la Inviere boldul mortii va fi invins definitiv,chiar daca acum trebuie trecut prin el.Dar niciodata singuri si niciodata prada neantului.

Noi oamenii,cred eu,sunt atat de absorbiti de aceasta etapa intrucat,undeva din launtrul nostru,teama de necunoscut,de plecare din aceasta viata,cu certitudinile ei,in necunoscut ne sperie profund,suntem nelinistiti prin insasi natura noastra in fata anormalitatii numita moarte.Nu suportam ideea ca poate exista ceva mai presus de controlul nostru,de definirea noastra si atat de mult ne chinuie aceasta idee incat de multe ori meditam la ea mai mult decat conditia noastra actuala in viata de credinta.Insa mantuirea unui suflet reduce aceasta trauma psihologica a noastra la nivelul unui drum pe care trebuie sa mergem insa stim unde duce indiferent cum va fi drumul.Se discuta mult,aprins,pe avest subiect,dovada a propriilor noastre nelinisti,a durerii separarii de cei dragi,a constiintei faptul ca si noi vom trece prin asta.Cred ca nu existat epoca cand mintea omului sa nu fi fost acaparata intr-o anumita masura de acest gand,se afla undeva in noi,poate un regret ancestral dupa ce am pierdut demult.