"La inceput, credinta este o fapta a gandului nostru celui bun, este o ascultare a unei chemari; mai tarziu insa, dupa ce credinta a fost intemeiata in sufletul nostru, avem nevoie de ajutorul Duhului, ca sa ramana credinta neclintita si nestramutata.
Nici Dumnezeu, nici harul n-o ia inaintea vointei noastre, ci ne cheama si asteapta ca noi de buna voie si din propriul nostru imbold sa ne apropiem; apoi, dupa ce ne-am apropiat, ne da si Dumnezeu tot ajutorul Lui. Si pentru ca diavolul, dupa ce ne-am apropiat de credinta, vine indata, voind sa smulga aceasta buna radacina si grabindu-se sa semene neghina si sa pangareasca semintele cele bune si curate, de aceea avem atunci nevoie de ajutorul Duhului, pentru ca Duhul, ca un plugar vrednic, sa apere cu multa grija si dragoste rodul de curand sadit al credintei (...).
- Dar cum voi putea atrage ajutorul Domnului si cum il vom face sa ramana in noi?
- Prin fapte bune si vietuire curata!
Dupa cum lumina candelei se intretine cu untdelemn, si cand se termina untdelemnul, se stinge si flacara, tot asa, cand facem fapte bune si cand sufletul nostru este plin de fapte de milostenie, harul Duhului ramane in noi cum ramane flacara intretinuta de untdelemn" (Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre taria credintei).
|