View Single Post
  #12  
Vechi 11.09.2014, 08:58:44
forever... forever... is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 10.09.2014
Religia: Ortodox
Mesaje: 274
Implicit

Citat:
În prealabil postat de CristianR Vezi mesajul
Am zice că nu este nicio legătură între cele două. Că cea dintâi nu poate însemna decât viață, afirmare, fericire. Însă, de fiecare dată când este vorba de iubire, referirea la moarte este pe aproape. Fără persoana pe care o iubești, viața nu are sens, e moartă. Dacă cineva/ceva îi desparte pe doi îndrăgostiți, celălalt alege uneori sinuciderea. Dacă cei doi care se iubesc sunt împiedicați să se căsătorească, aleg să moară împreună dacă nu pot trăi împreună.

Pe de altă parte, dacă cineva încearcă să forțeze dragostea altuia, acesta din urmă își dorește moartea. Spre exemplu, o tânără măritată de părinți cu un bărbat mult mai vârstnic, amenință, disperată, că își va pune capăt zilelor. Dragostea, prin urmare, reclamă libertatea absolută de a alege.

Mergând mai departe, în interiorul relației întemeiate pe dragoste, constatăm că aceasta este însoțită, adesea, de ură, prilejuită de gelozie, care nu este decât dorința de a-l poseda, de a-l stăpâni pe cel „iubit”, de a-l avea sub propriul control. Nesiguranța sentimentelor celui iubit în acest mod duce uneori chiar la crimă. Totodată, această ură resimțită de cel care „iubește” în acest mod îl omoară pe el însuși, descompunându-l lăuntric, făcându-l să se simtă în iad, descompunere ce se manifestă inclusiv pe chipul celui afectat de ea.

Frica de moarte, și ea, îl face adesea pe om să caute o izbăvire în sexualitate, care ar fi, cumva, antidotul morții întrucât este menită nașterii de noi vieți.


Evident, ceea ce am descris mai sus se referă la dragostea-eros, care poate să te înalțe până la Dumnezeu (oare?) sau să te coboare până în iad.


Dragostea-agape, însă, sau dragostea lui Dumnezeu, pe care o manifestă către noi și în care putem iubi și noi înșine, este lipsită de tot ce poate însemna chin, durere, zbucium, tulburare, moarte sufletească. Ea este cea care se opune morții personale (nu a speciei), biruind-o, căci este dragostea lui Hristos însuși, care a biruit moartea pe Cruce. Ea este arătată la bine-cunoscutul capitol 13 din prima epistolă către Corinteni.

Mă întreb de ce ambele aceste tipuri de iubire, aparent antagonice - întrucât prima conservă viața biologică, pe când a doua o transcende -, sunt numite cu același nume și dacă este bine așa.


Am observat că este frecventă folosirea greșită a cuvintelor, noțiunilor, în general, fără a încerca să ne corectăm, să ne îmbunătățim exprimarea. De multe ori aud scuza "Înțelegi ce vreau să zic" urmând folosirii unui cuvânt greșit, sau inexact, pentru exprimarea unei stări de fapt. În acest context nu este de mirare că folosim cuvântul iubire pentru mai multe trăiri.

Pentru cei care vor să înțeleagă mai bine, mai corect, ce (Cine) este iubirea, au apărut termenii pe care i-ați menționat: eros și agape. Aceștia aduc distincția între iubirea fizică și cea spirituală (așa, la prima încercare de a scrie ceva în această direcție...)

Apreciez folosirea cuvintelor potrivite contextului pe care încearcă să îl exprime, aș putea spune că mă bucură, mă relaxează și îmi conferă încredere.

Referitor la afirmația că "Frica de moarte, și ea, îl face adesea pe om să caute o izbăvire în sexualitate", aceasta îmi arată o anumită ... inocență a autorului... eu nu m-aș fi gândit niciodată așa. Eu aș fi zis că la sexualitate ne conduc patimile, cel rău, lipsa atenției către ce ne spune Domnul, lipsa credinței în bucuriile netrecătoare și nestricăcioase... Iar frica de moarte, ne-ar putea face mai cuminți :-)

O altă scurtă mențiune pe care vreau să o fac este aceea de a vedea moartea ca fiind păcatul din viața noastră, căci nădăjduim ca trecerea dincolo să fie spre lumină și viața veșnică.

Citat:
În prealabil postat de CristianR Vezi mesajul
Doresc să dezvoltăm această temă, cu speranța lămuririi unor întrebări, dileme pe care fiecare dintre noi le poate avea, și, poate, pentru a învăța să iubim dumnezeiește. Dar a înțelege și omenescul din noi, și ce anume din el este vrednic de Creatorul nostru și ce, din contră, ne îndreaptă către moarte. A trupului și a sufletului.
Nu știu dacă am putea iubi chiar dumnezeiește, căci cine poate ajunge la măsura aceea? Însă, da, e bine să încercăm să ne apropiem...
"...Tu pe mine mă întărește întru dragostea Ta; căci Tu ești marginea doririlor și credincioșilor întărire, Unule, Iubitorule de oameni."
Eu cred că sinceritatea (față de noi înșine, în primul rând) ne poate salva de la greșeli, sau poate să ne ajute a obține iertarea pentru păcate. Poate nu putem mărturisi Adevărul, dar să fim măcar sinceri, pentru a nu fi robi ai minciunii și ai morții.

Last edited by forever...; 11.09.2014 at 09:01:12.
Reply With Quote