Citat:
În prealabil postat de AlinB
Cine e de alta parere, poate sa vina cu exemple concrete.
|
Nu neapărat altă părere, dar e un exemplu concret la care mi-a fugit mintea și din care eu am avut de învățat despre ce înseamnă familia, puterea iertării și dorința de a merge mai departe.
Povestea mi-a spus-o bunica mea, i s-a întâmplat bunicului ei (deci stră-străbunicului meu matern): soția lui era slujnică în casa unui boier, care de multe ori pretindea de la ea și altceva decât să gătească/aibă grijă de copiii lui/să facă curat. Mai limpede de atât, seara o chema în patul lui, iar ea se ridica de lângă soț și mergea la el. Stră-străbunicul a îndurat o vreme, până când i-a dat ultimatumul: ori rămâne să lucreze acolo, ori se întoarce cu el în satul natal. Și s-au întors. Ea între timp rămăsese însărcinată (sau chiar născuse, nu mai rețin exact) o fată, pe care soțul a crescut-o ca și când ar fi fost copilul lui, deși știa că nu-i aparține. Mai târziu, femeia i-a născut și lui o fiică. Stră-străbunicul niciodată n-a făcut diferențe între ele. Ba mai mult, când prima (fata vitregă) a ajuns la vârsta maturității și l-a chemat drept martor într-un proces pentru pământ, s-a dus și a comis sperjur pentru ea. De atunci (fiindcă jurase pe Biblie), i s-au declanșat crizele de epilepsie. Toată viața, începând de la proces, a suferit de boala asta.
Nu spun că era un sfânt, din descrierile bunicii am dedus că a fost un om bun. Ideea este că nu a renunțat la soția lui, deși aceasta se culca cu altul. Ba mai mult, i-a acceptat și copilul nelegitim.