[cristiboss56]

În vremurile îndepărtate, când tătarii ne cotropeau meleagurile îmbelşugate în roade şi în credinţă, undeva, într-un sătuc din Ardeal, trăia o femeie credincioasă, văduvă, cu zece copii: şase băieţi şi patru fete. Să mai spun că era săracă? Nu-i era uşor, dar nici nu se plângea niciodată de nimic, nici măcar de faptul că soţul ei murise în luptele cu hoardele tătare şi rămăsese singură cu şase copii minori. Pe vremuri, oamenii nu se temeau să aibă copii mulţi, ba dimpotrivă! Două fete se căsătoriseră şi erau la casele lor, iar trei băieţi dintre cei mai mărişori fugiseră în munţi pentru a nu fi luaţi şi supuşi de tătari.
Mezinul avea o înclinaţie deosebită către cele sfinte. Deseori îşi petrecea zilele şi nopţile la slujbele mănăstirii din apropierea satului. Drumul traversa un colţ de pădure şi un petic de câmpie, oprindu-se drept în faţa unor ziduri înalte de cărămida, ce ascundeau câteva chilii şi o bisericuţă închinată Maicii Domnului.
Lui Marius, căci aşa îl chema pe flăcăiaşul nostru, îi plăcea să străbată drumul, cântând din cântările slujbelor, iar în afara acestora, era fericit când se ghemuia pe o lespede rece într-un ungher întunecos din biserică, sau când ieşea nu departe de zidurile mănăstirii şi se aşeza pe malul unui pârâiaş ce curgea liniştit, ascultând cântările călugărilor. Deseori, ucenicea cu turma de vite alături de fratele Teodor. Îi plăcea că era tăcut şi învârtea tot timpul pe degete un şir de mătănii. Uneori, îşi ridica ochii spre el, îl mângâia pe cap ca o binecuvântare şi îi spunea cu o voce blândă, dar hotărâtă:
– Frate, văcuţele astea pasc în continuu, iar eu, păcătosul, nu fac nimic. Şi nu uita: tot timpul să-I slujeşti lui Hristos şi Maicii Sale!
Şi tăcea. Zilele treceau liniştite… Intr-o zi, un grup de călăreţi tătari, veniţi ca din senin, se opriră la porţile mănăstirii pentru hrană. Îşi pregătiseră iataganele, dar n-a fost nevoie să le folosească, fiindcă, de la sine parcă, porţile s-au dat în lături şi prădătorii au luat nestingheriţi cât au putut duce din cămările cu alimente. Aşa o zi, aşa două, ba poate chiar şi douăzeci şi nouă, când, nemaiavând mâncare, tătarii s-au hotărât să ia din obiectele bisericii, iar pe călugări să-i treacă la credinţa lor, că tot erau ei blânzi şi supuşi.
Însă atunci, bătrânul egumen s-a înfăţişat cu dârzenie căpeteniei şi i-a zis în numele tuturor:
– Noi nu mai avem decât trupurile astea. Dacă crezi că îţi trebuie, ia-le, însă sufletele sunt ale lui Hristos şi ale Maicii Sale.
Înfuriat, căpetenia se pregătea să lovească, dar ieşind de după zidul unde ascultase tot, Marius îi spuse curajos căpeteniei:
– Lasă-i pe ei şi ia-mă pe mine că sunt tânăr şi-ţi voi aduce şi pe fraţii mei.
Căpetenia, gândindu-se puţin, se învoi şi se înţeleseră ca a doua zi să se întâlnească negreşit, dincolo de pârâiaş, lângă pădure. Toată noaptea Marius s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape din necaz. La fel şi călugării au făcut priveghere de noapte pentru el. A doua zi, fiecare a venit la locul întâlnirii. Marius plângea şi se ruga. Deodată, s-a pornit ca din senin o furtună năprasnică cu ploaie torenţială şi o ceaţă de nu se vedea nimic. După un sfert de ceas, totul se limpezi. Tătarii priviră cu uimire cum în faţa lor se întindea o apă mare ce încerca cu putere să lovească zidurile mănăstirii. Speriaţi de aşa vedenie, crezând că pe băiat l-au luat apele râului, tătarii au fugit şi nu s¬au mai întors.
Nici de Marius nu se mai ştie nimic. Călugării cred că Maica Domnului a făcut o minune; de multe ori parcă auzeau dintre ape glasul lui şi aşa cum deseori îi plăcea să vină la biserică, aşa şi apele, uneori, încercau să se arunce către zidurile mănăstirii. Ei au botezat acest râu, ce li se părea totuşi prietenesc, Marius, după numele băiatului. Mai târziu, localnicii l-au numit Mureş şi aşa a rămas până în ziua de azi.
Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean