[cristiboss56]

Obrăznicia şi lipsa de respect
Indrăzneala alungă evlavia
– Părinte, de unde vine îndrăzneala?
– De la Paris… [Joc de cuvinte foarte subtil al Cuviosului; în elenă la îndrăzneală se spune “i parrisia” (n. ed.).] Îndrăzneala este obrăznicie şi alungă departe frica de Dumnezeu, ca fumul ce îl îndreptăm spre albine, ca să se depărteze de stup.
– Părinte, cum să scap de îndrăzneală?
– Să te simţi pe tine mai prejos decât toţi. Este nevoie de multă smerenie. Ca mai mică, precum eşti, să ai respect şi evlavie faţă de toate surorile. Să-ţi spui gândul tău cu smerenie şi să nu arăţi că le ştii pe toate. Atunci Dumnezeu te va îmbrăca cu harul Lui şi vei avea sporire. Îndrăzneala la ascultător este cel mai mare duşman al său, pentru că alungă evlavia. De obicei, după îndrăzneală urmează răzvrătirea, după ea nesimţirea şi nepăsarea pentru micile păcate, cu care omul încet-încet se obişnuieşte şi le vede după aceea ca fiind fireşti, dar nu există odihnă în adâncul sufletului, ci numai nelinişte . Unul ca acesta nici nu poate înţelege ce are, pentru că inima lui este împietrită şi nu pricepe lucrurile strâmbe pe care le face.
– Părinte, ce legătură are simplitatea cu îndrăzneala?
– Altceva este simplitatea, altceva îndrăzneala. Simplitatea are şi evlavie înlăuntrul ei şi ceva copilăresc, îndrăzneala are obrăznicie. De multe ori şi în sinceritate poate exista obrăznicie, în sinceritate şi în simplitate de multe ori se ascunde multă obrăznicie, atunci când omul nu ia aminte. Unul ca acesta spune “Eu sunt un caracter deschis!” sau “Eu sunt simplu” şi vorbeşte cu obrăznicie, fără să înţeleagă aceasta. Dar cu toate acestea altceva este simplitatea şi altceva obrăznicia.
– Părinte, ce este sfiala duhovnicească?
– Sfiala duhovnicească este frica de Dumnezeu în înţelesul cel bun. Această frică, această strângere aduce veselie, picurând miere în inimă, miere duhovnicească! Vezi, un copilaş micuţ care este timid îl respectă pe tatăl său, se sfieşte şi din multa sfială nici nu priveşte la el. Vrea să întrebe ceva şi se roşeşte. Unul ca acesta este bun să-l pui la iconostas. Un alt copil spune: “E tatăl meu” şi se întinde înaintea lui fără respect, cu îndrăzneală. Şi când vrea ceva, cere cu pretenţia să i se dea, bate cu piciorul în podea, ameninţă.
Intr-o familie bună copiii se mişcă liber. Există respect, fără ca să fie constrânşi copiii; nu există disciplină militară. Ei se bucură de tatăl şi de mama lor, iar aceia se bucură de ei. “Dragostea nu cunoaşte ruşine” , spune Avva Isaac. Are îndrăzneală în sensul ei cel bun.
Dragostea are în ea evlavie şi respect, adică biruieşte frica. Unul se strânge, se sfieşte, dar se şi teme, pentru că nu are adevărata sfială. Altul are sfială, dar nu se teme, deoarece o are pe cea adevărată, sfiala duhovnicească . Atunci când sfiala este duhovnicească, cel ce o are simte bucurie. Copilaşul, de pildă, îşi iubeşte tatăl şi mama cu îndrăzneală, într-un anumit fel; nu se teme că îl vor bate. Ii ia cascheta tatălui său, şi ofiţer de ar fi, o aruncă şi se bucură. Are simplitatea cea bună, nu are obrăznicie. Să deosebim simplitatea de obrăznicie. Dacă lipseşte respectul, sfiala, atunci ajungem la îndrăzneală, la obrăznicie. Şi auzi după aceea pe copilă că spune stând întinsă: “Mamă, adu-mi un pahar de apă! Să fie rece!… A, dar nu e rece. Rece ţi-am spus să-mi aduci!” . Aşa încep şi ajung după aceea să spună: “ Şi de ce femeia să se teamă de bărbat?”.
Inlăuntrul fricii însă există respectul, iar înlăuntrul respectului există dragoste. Ceea ce respect, îl şi iubesc, şi ceea ce iubesc, îl şi respect. Femeia să respecte pe bărbat. Bărbatul să-şi iubească femeia. Dar acum toate se nivelează şi se distrug familii, pentru că iau Evanghelia invers. Bărbatul spune: “Femeia trebuie să se supună” . Dar dacă nu ai dragoste, nu poţi face nici o pisică să se supună. Dacă nu ai dragoste, celălalt nu este încredinţat şi nu poţi nici măcar un pahar de apă să-i ceri să-ţi aducă . Când cineva îl respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă. Pe sine nu se ia în seamă. Respectul faţă de aproapele are mărime de suflet, căci unul ca acesta nu se socoteşte pe sine. Iar cel ce se îngrijeşte de sine nu are mărime de suflet.