[clau88]

Sfântul Grigorie Palama explică mai detaliat cum că, ceea ce se trimite în inimă nu este mintea ca esenţă, ci lucrarea (energia) ei (Al doilea cuvânt din triada I si II contra lui Varlaam).

„Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti.

În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. (...)

Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai după aceea a celei metafizice sau duhovniceşti. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească, şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului. Îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care, scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex).

Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti: „Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti” (Arhimandritul Sofronie). Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât şi mentală. Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, iar „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...)

Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii atunci când mintea, eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu: „Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”.”

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 163-166)

Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre rugăciunea ortodoxă - rugăciunea minţii în inimă (partea 1 şi partea 2).

ÎPS Hierotheos Vlachos spune că "prin rugăciunea raiţonală neîncetată, pentru început, şi prin strădania de întoarcere a miniţi-nous în inimă găsim Harul dumnezeiesc al Botezului care există în inimă. Potrivit învăţăturii Sfântului Diadoh al Foticeii, prin sfântul Botez Harul lui Dumnezeu intră în adâncul inimii si nu se pierde niciodată. Prin săvârşirea păcatului este doar acoperit acest Har. Prin urmare, aşa cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul, pe de o parte, prin ţinerea poruncilor lui Hristos, iar pe de alta prin rugăciune găsim Harul lui Dumnezeu care de la sfântul Botez se află în inimă. Ca un burghiu, mintea intră în lăuntrul inimii şi de acolo se revarsă Harul si copleseste întregul om. Prin urmare, rugăciunea nu este un instrument omenesc, nici nu se săvârşeşte prin eforturi omeneşti, nici nu este o stare psihologică. Nu se ajunge la ea prin eforturi omeneşti, pentru că întoarcerea miniţi-nous în inimă se face prin lucrarea dumnezeiescului Har, iar nu prin strădaniile omului, nici într-o atmosferă antropocentrică".

"Această descoperire a inimii şi, mai mult încă, a Harului care se află în lăuntrul ei, are multe urmări. Omul dobândeşte o simţire curată a existenţei dumnezeiescului Har. Contemporanii folosesc pentru exprimarea acestui fapt cuvântul trăire. Însă Păriniţi Bisericii folosesc o expresie care cred că redă mai bine realităţile. Vorbesc despre existenţa dumnezeiescului Har în noi în simţire şi înştiinţare. Sufletul dobândeşte înştiinţare, iar trupul simţire a existenţei lui Dumnezeu". Continuarea aici