Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuți, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toți, chiar dacă ceilalți aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preț bănuților ei? Starea sufletească cu care și-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „așa e obiceiul” și fapta bună în care omul pune suflet și inimă?
Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preț, ci starea sufletească a făptuitorului. Așa se întâmplă că o faptă minunată în toate privințele poate să nu aibă nici un preț înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă prețuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuși, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă și-ar fi zis: „Aș vrea și eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuți. Dacă îi dau, rămân fără o lețcaie”. Însă ea, precum a dorit, așa a și făcut, încredințându-și viața în mâinile lui Dumnezeu. Și dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalți și a făcut-o slăvită în întreaga lume creștină.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|