[ioanna]

Raportul teologic dintre templul iudaic şi biserica creştină
de Valentin Ilie

Templul tip al Bisericii
Vechiul Testament are un caracter tipologic sau tipic ce este esenţial pentru înţelegerea valorii sale pedagogice. Etimologic τύπos (de la vb. τυπειγ = a tăia, a sculpta) este un model gravat în piatră după care se execută o operă de artă. Acest tip sau model primar este făcut dintr-un material inferior, şi executarea lui este mai puţin îngrijită decât a operei de artă. Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi multe evenimente, persoane, obiecte şi instituţii din Vechiul Testament sunt prefigurări, tipuri imperfecte ale lucrării mântuitoare îndeplinite de Hristos şi continuate în Biserică.

Corespondentul tipului din Vechiul Testament este antitipul regăsit în Noul Testament. Tipul nu trebuie confundat cu simbolul deoarece el are o nuanţă transcendentă, este mai degrabă o icoană prefigurată, ,,un simbol profetic’’, ce se poate regăsi desăvârşit în antitip. Astfel, momente şi persoane importante din istoria poporului Israel prefigurează realităţi duhovniceşti din istoria creştinismului:
-exodul este tipul trecerii omenirii, prin jertfa lui Iisus Hristos, din moartea păcatului la viaţa veşnică
- Decalogul este pus în legătură cu Fericirile
-preoţia Vechiului Testament cu preoţia Noului Testament
-poporul ales Israel cu noul popor creştin
-persoane din Vechiul Testament (regele David, profeţii, etc.) prefigurează activitatea lui Mesia.
Există în acest sens peste 3000 de aluzii din Vechiul Testament în Noul Testament. Interpretarea tipologică nu este o simplă speculaţie, ci rolul ei este de a accentua unitatea organică a Scripturii, sensul duhovnicesc al Vechiului Testament servind drept armă împotriva unor erezii care scindau Revelaţia, ca marcionismul.

Tradiţia patristică regăseşte astfel, în unanimitate, tipul Bisericii creştine în Templul poporului ales, situat în Ierusalim . Biserica devine în acest mod Noul Ierusalim sau Ierusalimul ceresc. Antitipul este împlinirea tipului, şi prin urmare Biserica, fiind o realitate duhovnicească, este desăvârşirea Templului, de aceea există multe elemente comune între cele două spaţii cultice în ceea ce priveşte simbolismul şi arhitectura, ce au la bază tocmai această relaţie tip-antitip.

Astfel cele trei încăperi ale templului (pridvorul, Sfânta şi Sfânta Sfintelor) sunt puse în legătură cu împărţirea tripartită a Bisericii creştine (pronaos, naos şi altar).

*Altarul este locul unde se săvârşeşte jertfa cea nesângeroasă a lui Hristos spre deosebire de altarul Vechiului Testament în care se săvârşeau sacrificiile animale;
*Chivotul care conţine Sfânta Euharistie este antitipul vasului cu mană; ,, catapeteasma este peretele interior al bisericii, ce a înlocuit perdeaua tainică a templului lui Solomon, care s-a rupt în momentul învierii’’
* Naosul corespunde Sfintei, unde intrau în vechime numai preoţii, dar acum intră şi credincioşii creştini care tocmai de aceea sunt ,,neam sfânt şi preoţie împărătească’’ (I Petru II9).

În ceea ce priveşte pictura, referirile la Vechiul Testament sunt evidente prin scenele şi personajele reprezentate, care potrivit erminiilor pot trece de 250. Este clară deci, ,,o congruenţă a ideii evreieşti cu privire la Templu-sălaş al Celui Preaînalt şi a celei creştine referitoare la Noul Ierusalim, la împărăţia lui Dumnezeu’’ (Evdochimov Paul, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, p. 127).

În ceea ce priveşte simbolismul cosmic al Templului iudaic redat de Iosif Flaviu, el se regăseşte potenţat şi desăvârşit în lăcaşul bisericii creştine ,, a cărui naos dominat de forma sferică a cupolei, sintetizează unirea cercului cu pătratul, măsură şi cifru al Cerului şi Împărăţiei’’ (Ibidem, p. 129)

Ca simbol al împărăţiei divine Biserica este superioară templului iudaic întrucât ea închipuie: ,,răstignirea, înmormântarea şi învierea lui Hristos, fiind mai proslăvită decât cortul mărturiei lui Moise, preînchipuită de Patriarhi, aşezate pe temelii în Apostoli, întru care este izbăvirea şi sfânta sfintelor, mai înainte vestită în Profeţi, preîmpodobită în ierarhi şi desăvârşită în martiri, fiind înălţată pe tronul cel cu sfintele moaşte. Altfel spus, biserica este locaş divin întru care s-a săvârşit jertfa mistică, cea dătătoare de viaţă şi unde sunt cele dinăuntru ale sfinţeniei şi sfânta peşteră. Aici este Mormântul şi masa cea hrănitoare de suflet şi de viaţă făcătoare, în ea sunt mărgăritarele, adică dogmele dumnezeieşti ale învăţăturii Domnului, adresate către ucenicii Săi” (P.G., LCLV, col 25-1004 trad de Toma Teodorescu, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 120).

Mai mult simbolismul ei îmbracă şi un caracter antropologic, ce lipseşte templului iudaic, exprimat magistral de Sfântul Maxim Mărturisitorul (,,Biserica este un om duhovnicesc, iar omul o Biserică tainică”). Actele sfinte săvârşite în interiorul ei sunt şi ele împlinirea prefigurărilor vetero-testamentare şi culminează cu Jertfa euharistică, antitip al jertfelor de expiere din ritualul iudaic.

Biserica devine astfel mediu de îndumnezeire a omului, Trup mistic, Mireasă a lui Hristos, atribute ce îi evidenţiază superioritatea faţă de Templu. Cu alte cuvinte, în comparaţie cu templul care era doar locaş de cult, casă a lui Dumnezeu, Biserica este şi o realitate vie divino-umană, al cărei scop este transfigurarea oamenilor şi a întregului cosmos , sens ce lipseşte templului, sau e menţionat ulterior în Cărţile apocrife, dar destul de vag.

Slujba sfinţirii Bisericii confirmă concepţia creştină privind strânsa legătură dintre Templul Vechiului Testament şi biserica Noului Testament.
Psalmii care se citesc: (ps. 83: ,,Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale; 86: ,,Că în Tine este locul tuturor’’; 121: ,,Casa Domnului’’; 126: ,,De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”; 136: ,,Adu-ţi aminte Doamne”) fac parte din cultul iudaic şi au ca laitmotiv prezenţa permanentă a Dumnezeului puterilor în interiorul lăcaşului sfânt. Ungerea cu Sfântul Mir a altarului care este astfel consacrat şi devine Sfânta Masă, pe care se săvârşeşte jertfa nesângeroasă este preluată din ritualul de sfinţire a jertfelnicului pe care se aduceau arderile de tot (,,Să ungi jertfelnicul arderilor de tot şi toate lucrurile lui şi să sfinţeşti jertfelnicul şi va fi sfinţenie mare’’ Ieşire 4010). Apoi rânduiala ce prevede săvârşirea timp de 7 zile consecutiv a liturghiei în biserica nou sfinţită este pusă în legătură cu jertfele de împăcare ce s-au adus la sfinţirea templului.

Numărul mare al pasajelor biblice vetero-testamentare se îmbină cu rugăciuni în care este invocat Duhul Sfânt, cu acte rituale ce simbolizează lucrarea comună şi prezenţa Sfintei Treimi, a celor nouă cete îngereşti, etc. Apar şi elementele noi însă, specifice creştinismului, dintre care cel mai evident este aşezarea Sfintei Mese pe moaştele martirilor, sugerând că biserica are la temelie jertfa Mântuitorului, apoi jertfele sfinţilor şi martirilor.

În ,, Viaţa în Hristos’’ Nicolae Cabasila afirmă chiar că moaştele sfinţilor sunt adevăratul altar al bisericii. Jertfa martirilor este cea care sfinţeşte biserica creştină la fel cum sacrificiile animale sfinţeau templul iudaic. Valoarea devoţiunii lor este cu mult superioară însă, şi este un îndemn pentru toţi membrii Bisericii de a-şi dărui viaţa lui Hristos . Întreaga ceremonie liturgică a sfinţirii lăcaşului de cult este practic imaginea spiritualizată, transfigurată a consacrării templului iudaic, sugerând atât continuitatea, dar şi superioritatea bisericii creştine, antitip, imagine desăvârşită a templului în Legea Harului.