[ioanna]

3. Caracterul unic al Templului reiese şi din tradiţiile talmudice dezvoltate treptat. Interpretarea literală (spaţială) a versetului de la Iezechiel V 5 ,,Acesta este Ierusalimul, pe care eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi a ţărilor dimprejur’’ a dat naştere unei geografii sacre: Israel e ţara din mijlocul pământului, Ierusalimul în mijlocul Israelului, templul în mijlocul Ierusalimului. Se remarcă funcţia de omfalos a Templului alături de înţelegerea sa ca microcosmos. Ca axis mundi el apare în gândirea iudaică, drept punctul cel mai apropiat de cer. Dacă distanţa fizică dintre pământ şi cer este de 500 de ani (peste 3 milioane de mile), de la Templu până la lăcaşul ceresc sunt doar 18 mile, afirmă o veche legendă iudaică! Ierusalimul era în concepţia iudaică mai înalt decât alte zone ale lumii, această idee fiind vie în timpul Mântuitorului (pelerinajul se făcea ,,sus’’ la Ierusalim, iar în pilda omului căzut între tâlhari se spune că el ,,cobora’’ de la Ierusalim la Ierihon). Apoi templul nu era numai locul în care cerul comunica cu pământul, ci tot aici se făcea legătura cu lumea de jos, cu şeolul, cu izvoarele primordiale sugerate de apele descrise în viziunea sa de Iezechiel (47 1-2). Această temă va fi dezvoltată mai târziu de către literatura rabinică: muntele Sion pe care este templul blochează invazia apelor primordiale ce ar distruge altfel lumea. Templul condiţionează deci şi asigură existenţa ordonată a cosmosului Funcţia de centru şi imaginea de microcosmos a templului asigură şi garantează oarecum prezenţa divină. Dumnezeu este gândit ca transcendent faţă de lume, care îi este exterioară ontologic, dar este în acelaşi timp proniator al ei.

Cum este însă prezent Dumnezeu în templu din moment ce cerul şi cerul cerurilor nu-l încap (III Regi 8 27) ? Un prim răspuns ar fi prin Numele Său (Deut 12 11; III Regi 829), care păstrează ceva din esenţa divină şi impune respect, mai ales că este nerostibil (nu i se cunoaşte vocalizarea), apoi prin teofanii, care explică de asemenea transcendenţa şi imanenţa divină sau prin norul slavei divine, din prima perioadă a templului.

Literatura rabinică clasică va folosi apoi un termen ce nu se găseşte în Sfânta Scriptură ,,Şehina”, ce desemnează pe Dumnezeu, mai exact prezenţa divină imanentă în lume. Această prezenţă divină este legată de diverse locuri (Sinai, Cortul Sfânt, Templu), pentru ca apoi să fie asociată poporului în exil. Explicaţiile cu privire la modul prezenţei divine în Templu au evoluat în timp ca şi ideile de transcendenţă şi imanenţă divină. Sensul imanenţei divine din prima perioadă a templului s-a diminuat mult ulterior, când s-a acordat o atenţie mai mare, în special în sânul unor mişcări religioase (esenienii), Templului ceresc care îl va înlocui pe cel pământesc, când profeţiile se vor împlini . De altfel distrugerea primului templu şi dispariţia chivotului, vor afecta oarecum concepţia despre spaţiul sacru. Templul lui Solomon va fi idealizat permanent în istoria iudaismului postexilic. Celălalt templu refăcut de Zorobolel şi restaurat de Irod a avut şi el o existenţă efemeră, fiind distrus în anul 70 odată cu distrugerea Ierusalimului şi plecarea în exil. Spaţiul sacru prin excelenţă era desfiinţat, dar amintirea a fost păstrată în postul de Tisa-be-Av, în orientarea rugăciunii spre Ierusalim şi prin pelerinajele de la Zidul Plângerii. În exil nostalgia templului s-a împletit permanent cu speranţa reconstrucţiei sale într-un viitor mai mult sau mai puţin eshatologic.

Care a fost soluţia găsită în faţa acestei catastrofe arhetipale? În primul rând accentul pus pe comunitate. Sehina, prezenţa de negrăit a lui Dumnezeu în lume, alungată din templu, pleacă alături de copii lui Israel. Supraestimarea sacralităţii pământului din care au fost alungaţi, datorită imposibilităţii istorice de reîntoarcere a dus la idealizarea templului şi la prezenţa sa permanentă în conştiinţa comunităţii. Însă reconstrucţia sa a fost imposibil de conceput în exil. Pentru exil a existat o altă soluţie , aplicată de altfel din timpul robiei babiloniene: sinagoga . Rolul ei nu a fost de a înlocui templul, pentru că aici nu se aduceau sacrificii, ci doar unul latreutic.

Originea sa este şi azi destul de confuză. Cert este că apariţia sa a avut la bază raţiuni practice: unicitatea templului, care nu putea fi reprodus în alte locuri afară de Ierusalim şi atenţia mărită acordată studiului Torei, ce necesita locuri speciale în acest sens. Atât denumirea grecească de sinagogă (împreună adunare), cât şi cea ebraică bet kneset (casa adunării) fac referire directă la vocaţia ei comunitară. Deşi spaţiu liturgic ea nu este o reproducere în mic a templului, şi nici măcar epigon al său. Este adevărat că după anul 70 arhitectura sinagogii şi podoabele din interior vor încerca să amintească de cele ale templului, dar vor înregistra şi influenţe estetice locale.

Dacă templul era casa lui Dumnezeu, spaţiul prezenţei Sale reale, sinagoga este un loc de întrunire, de rugăciune, de judecată, de studiu sau de socializare, dar nu este în sine un spaţiu sacru ci sacralizat prin prezenţa şi forţa spirituală a comunităţii. A fost destul de greu de altfel să se dezvolte după anul 70 ideea de sacralitate a sinagogii atâta vreme cât construcţia sa în exil era efemeră (amintim obligaţia evreilor de a construi sinagogi din lemn). Spre deosebire de templu, arhitectura sa a avut un caracter preponderent funcţional, influenţată în special de stilul basilical, dar şi de unele prescripţii talmudice. În iudaismul contemporan există concepţii diferite cu privire la valoarea sacră a sinagogii în funcţie de diferitele curente (ortodox, reformat, conservator).

Percepută ca un loc şi mijloc de coeziune comunitară, în special printr-o serie de reguli (rugăciunea nu se poate face dacă nu participă la ea minimum 10 persoane) ea a avut o prezenţă discretă în peisajul arhitectonic, potrivit recomandărilor Talmudului. Sinagoga nu a fost niciodată concepută ca o compensaţie arhitectonică a Templului, care a rămas un simbol, dar şi un ideal ce potrivit unei concepţii ciclice a istoriei iudaice ar putea fi reconstruit.



Sursa: partial din „Lacasul de cult” de Valentin Ilie, rev.Ianus 5-6/2002