[Decebal]

În vreme ce românii de la sud şi răsărit de Carpaţi îşi desăvârşeau organizarea statală, cei dinlăuntrul arcului carpatic au suferit contralovitura măsurilor lui Ludovic de Anjou, îndeosebi din anii 1365-1366, hotărâtori pentru istoria politică a românilor din evul mediu. [...]

Concomitent însă cu iniţiativele sale militare şi diplomatice îndreptate spre românii din cele două ţări extracarpatice, Ludovic a adoptat, în cursul itinerariului său transilvan, un şir de măsuri interne chemate să înrâurească profund şi durabil situaţia românilor dinlăuntrul regatului. Aceste măsuri au fost încorporate în trei acte, din care unul dădea provinciei o nouă organizare judiciară (28 iunie 1366), un altul, a cărei dată exactă nu ne e cunoscută, statua raportul dintre „starea” nobilimii şi confesiunea catolică, iar al treilea, care legaliza prigoana împotriva clerului ortodox (20 iulie 1366). [...]

Nobilimea română din Transilvania şi categoria socială a cnezilor din care s-a recrutat pătura nobiliară la români a fost obiectul unora dintre cele mai însemnate măsuri ale regelui. Generalizând o tendinţă mai veche în viaţa politică a regatului, Ludovic de Anjou a refuzat să mai recunoască cnezilor neconfirmaţi prin act regal calitatea de nobil; prin distincţia răspicată pe care o stabileşte între cnezii confirmaţi prin act regal, asimilaţi fără restricţii nobilimii, şi cei care nu beneficiaseră de asemenea confirmare şi care erau reduşi la condiţia modestă a juzilor săteşti, Ludovic a subordonat definitiv recunoaşterea condiţiei nobiliare şi a stăpânirii cu acest titlu a pământului de hotărârea curţii regale. Drepturile tradiţionale ale cnezilor moştenite din vremuri străvechi erau astfel anihilate; pentru puterea regală orice alt titlu în afara actului regal de înnobilare era nevenit. Mai mult decât atât, noul regulament judiciar stabilea că în contestaţiile cu privire la stăpânirea pământului cei lipsiţi de acte temeinice aveau să îşi susţină cauza nu înlăuntrul Transilvaniei ci la curtea regală. O greutate mai mult şi o şansă mai puţin pentru cei care se întemeiau pe un drept tradiţional, moştenit, împotriva dreptului nou, în curs de generalizare creat de daniile regale, şi o însemnată uşurare pentru titularii acestora. Dreptul scris şi cancelaria regală deveneau de acum înainte singurele surse legale ale stăpânirii pământului, în vreme ce drepturile tradiţionale erau abolite: situaţie excepţională, favorizantă pentru tendinţa nobilimii de a accelera deposedarea cnezilor români de dreptul lor la stăpânirea pământului şi la privilegiile care decurgeau din ea.

sursa: Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, editura Dacia, 1988, pag. 85-86.