[Decebal]

Cum a înţeles Inocenţiu III reintegrarea bisericilor răsăritene sub autoritatea Romei? E neîndoielnic că, în ciuda unor ezitări şi derogări în privinţa unor aspecte de ritual şi a altor concesii minore şi temporare, formula de reunificare a bisericilor, aşa cum o concepea papa, era aceea a subordonării totale, a latinizării Bisericii răsăritene.

Cel mai intransigent s-a afirmat politica papală în raporturile ei cu Biserica răsăriteană pe planul dogmei în problema purcederii Sfîntului Duh şi din Fiul (Filioque). Respingerea de greci a acestui punct esenţial din crezul roman a trecut „eroarea" lor din sfera „schismei" în cea a „ereziei". Cu trecerea timpului şi pe măsura intensificării rezistenţei antilatine, îndeosebi în urma răsturnărilor politice care aveau să reducă progresiv sfera influenţei apusene în Europa Răsăriteană şi Sud-estică, echivalenţa şi confuzia dintre cei doi termeni (schismă = erezie), doar implicită în gîndirea lui Inocenţiu III, avea să cîştige teren pentru a deveni în cele din urmă o formulă curentă.

Cu excepţională vigoare a tratat Inocenţiu III problema subordonării ierarhiei Bisericii răsăritene faţă de Roma şi a promovării clerului latin în teritoriile supuse controlului cruciaţilor. În fruntea bisericii constantinopolitane şi deci a Imperiului latin a fost instituit un patriarh latin, chiar dacă, în faza iniţială, desemnarea sa a scăpat influenţei papale. Încercarea clerului grec de a obţine un patriarh propriu, grec, s-a lovit de un refuz categoric din partea Bisericii apusene, ceea ce a determinat, la puţini ani după instalarea dominatoare a latinilor la Constantinopol, crearea unei patriarhii bizantine în exil, la Niceea, în 1208.

Patriarhul latin de Constantinopol era el însuşi strict subordonat primatului roman, în virtutea doctrinei „deplinătăţii puterii" („plenitudo potestatis") papale, în raport cu care puterea celorlalţi ierarhi ecleziastici nu avea decît caracter de „asociere" şi de delegaţie.

Atenţie deosebită a consacrat Inocenţiu III şi problemei clerului bizantin în imperiul recent cucerit şi raporturilor dintre acesta şi clerul latin. Episcopilor greci li s-a cerut să înfăptuiască actul de recunoaştere a primatului Romei şi deci a supremaţiei romane. Clerul grec care nu recunoştea supremaţia Romei urma să fie expulzat. Pretutindeni ierarhia greacă a fost subordonată celei latine. În fruntea tuturor arhiepiscopiilor şi a celor mai multe episcopii au fost instalaţi ierarhi latini. Episcopi greci nu erau admişi decît în diocezele compact greceşti. În diocezele unde coexistau latini şi greci episcopul urma să fie latin, populaţiei greceşti acordîndu-i-se cel mult dreptul la un vicar episcopal; cum, canonic, în chip tradiţional, era interzisă o ierarhie paralelă în aceeaşi dioceză, interdicţie consacrată de Conciliul Lateran IV, posibilitatea coexistenţei unui episcop latin şi a unuia grec în aceleaşi centre era exclusă. Puţinii episcopi greci care au acceptat să funcţioneze în aceste condiţii sub autoritatea latină erau îndatoraţi să facă periodic vizite la Roma „ad limina aposlolorum".

Cum refuzul clerului grec de a accepta noul statut pe care i-l rezerva dominaţia latină a devenit tot mai evident, tendinţa Romei a fost de a substitui progresiv ierarhia greacă, inclusiv, în măsura posibilului, preoţii, prin clerici apuseni. Cererea împăratului Balduin I de a se trimite din Apus „spre părţile constantinopolitane" călugări şi clerici de mir apuseni pentru a consolida în aceste regiuni marele cîştig spiritual dobîndit o dată cu instaurarea Imperiului latin a fost salutată şi sprijinită de papă. Realizarea acestui deziderat urma să accelereze procesul de latinizare a vieţii spirituale în teritoriile supuse dominaţiei cruciaţilor. Ordinul de instalare a clericilor latini în bisericile părăsite de greci nu era decît o altă faţă a aceleiaşi politici; formula deschidea larg poarta abuzurilor, expulzării forţate a ierarhilor greci, care urmau să fie înlocuiţi cu ierarhi latini.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 51-52