[Mihnea Dragomir]

Urcusul spiritual este o aventura a fiecaruia. Un parcurs nu seamana cu altul. Totusi, dupa ce am citit diverse relatari de "memorialistica spirituala", pot spune ca, in linii foarte generale, de cele mai multe ori, urcusul spiritual cunoaste 4 faze sau trepte in raportul sau cu Taina Spovezii.

-in prima faza, de credinta prea slaba, necesitatea Tainei este negata. Sa-i spunem "faza protestanta", adica de protest fata de recomandari babesti ale unor autori venind din "intunecatul Ev Mediu". Spovada este o "practica obscurantista", o interpolare in raportul "liber si personal" cu Dumnezeu. Uneori, penitentul devine exeget, face arheologie biblica, intreband "cand s-au spovedit Sfintii Apostoli ?" Drept care crestinul nostru nici nu se spovedeste. Ori, daca o face (rar, in orice caz), marturiseste mai degraba pacatele altora decat pe ale lui.

La urma urmei, de ce sa mearga la spovada daca e deja iertat ?

-in faza a doua vorbim de suprascrupulozitate. Penitentul ajunge in cealalta extrema, a ispitelor de dreapta. Spovada pe care tocmai a facut-o dimineata, seara i se pare invalida. Daca Dumnezeu nu l-a iertat ? Fiindca a uitat sa spuna cutare pacat. Fiindca spunandu-l, a uitat sa precizeze cutare circumstanta. Fiindca nu a indeplinit intocmai canonul la spovada dinainte, aceea de saptamana trecuta. Fiindca nu s-a spovedit sub patrafir ori pentru ca a baut apa de la chiuveta inainte de a se spovedi. Aflat in aceasta faza, omul nostru e atacat de superstitii de tot felul. Daca faptul ca i-a cazut din mana hartia cu rugaciunile e un semn ? Fara doar si poate, acesta e un pacat mare, care trebuie spovedit.

Si atunci, se naste intrebarea: daca spovada nu este niciodata cum trebuie, de ce sa mearga la spovada ? Si spovedindu-se in acest mod carent, cum poate primi Preasfantul Sacrament cu vrednicie ? Mai bine sa se abtina!

-in faza a treia, credinta penitentului nostru este iarasi zdruncinata. De asta data nu prin ignoranta, ca in prima, ci printr-un fel de suprasaturare. Este akhedia, plictisul si lenea spirituala care se instaleaza. Penitentul se indeparteaza nu numai de la spovada, ci de la practica de credinta in general. Daca isi mai face rugaciunile, lucru care devine deosebit de anevoie si, i se pare lui, fara rost, atunci le face formal, fariseic si nu gaseste in ele niciun fel de gust. Lispit de ravna, penitentul isi da seama ca nu ar actiona in buna constiinta daca s-ar duce la spovedit. Drept care, nici nu se mai duce.

-in faza a 4-a, in sfarsit, putem vorbi de o practica de credinta normala si de un raport normal cu Sfanta Spovada. Singurul risc este, acum, pentru confesor: are de-a face cu un penitent care a venit sa marturiseasca un singur pacat. Fata de ce a auzit inainte, de la ceilalti, acesta i se pare de-a dreptul banal. Desigur, Sarsaila ataca si in faza aceasta si nimeni nu trebuie sa creada, atata vreme cat respira, ca e scutit de lucrarea viermelui neadormit, ci toti trebuie sa avem limpede in minte ca, asa cum urcusul e deschis oricui, si coborasul e mereu o posibilitate. Si, de regula, se face mult mai rapid. Daca primul e asemenea unei ascensiuni pe un munte, al doilea e asemenea aluncarii pe un tobogan.