[ioanna]

Naraţiunea evanghelică despre relaţia de iubire religioasă dintre Învăţător şi Maria Magdalena, apologurile rabbinice despre ipostazele diverse ale convieţuirii tannaim-ilor cu prostituatele, se încadrează în vasta perspectivă exegetică deschisă de Cartea profetului Osea, scrisă în ultimii ani ai Regatului din Nord, cu puţin timp înainte de cucerirea Samariei de către asirieni (721 î. H.). Din porunca lui Dumnezeu, Osea a luat de soţie pe Gomer, fiica lui Diblaim, o femeie desfrînată care i-a născut „copii de desfrînată“: pe Izreel, Lo-Ruhama sau „cea neiubită“ şi Lo-Ami sau „nu este poporul meu“. Înţeles ca o descriere a vieţii conjugale a lui Osea sau ca o alegorie care transpune textul biblic în planul simbolismului profetic, acest aggadah este o revelaţie despre istoria lui Israel ca istorie a mîntuirii. Gerhard von Rad consideră că „întreaga predicare a lui Osea este înrădăcinată în istoria salvării“ şi că focalizarea profeţiilor asupra căsătoriei dintre profet şi o femeie desfrînată ca metaforă a nunţii istorice şi religioase dintre Elohiim şi Israel ca popor ales, dar întinat prin păcatul închinării la idoli, reprezintă translaţia curajoasă şi resemnificarea, în interiorul iahwismului, a unor ritualuri care au aparţinut, iniţial, religiei canaaneene a naturii şi fertilităţii, de pildă căsătoria dintre Baal şi pămînt. Osea numeşte „preadesfrînare“ imersiunea lui Israel în religia Canaanului , iar Gomer este invectivată nu atît ca prostituată, cît ca femeie care a luat parte la ritualurile şi sărbătorile închinate lui Baal, al cărui cult al fertilităţii presupunea dezgolirea trupului şi scene lubrice4

Istoria salvării se împlineşte însă prin întoarcerea soţiei smintite la „bărbatul ei cel dintîi“ şi la starea de puritate de la începutul căsătoriei, iar Israel Îl va numi pe Dumnezeu „Bărbatul meu“ şi nu-i va mai zice „Baalul (stăpînul) meu“. Totodată, „copiii desfrînatei“ se leapădă de negativitate, Izreelul înfrîngerii şi pierzaniei devine Izreel al biruinţei şi bucuriei, Lo-Ruhama se preschimbă în Ruhama şi Lo-Ami în Ami: „Şi-mi voi semăna pe Israel în ţară şi Mă voi milostivi spre Lo-Ruhama şi voi zice către Lo-Ami: Tu eşti poporul Meu!, iar el Îmi va răspunde: Tu eşti Dumnezeul meu!“ Evenimentul final al salvării este o întoarcere la evenimentul teocratic care a inaugurat salvarea, anume ieşirea din ţara Egiptului şi rătăcirea în pustie, iar Israel trebuie să unifice, în cuprinsul timpului istoric, începutul şi sfîrşitul căii mîntuirii. Prin reîntoarcerea în pustie, soţia necredincioasă se va însingura iarăşi în Dumnezeul ei, se va lepăda de Baal şi de plăcerile deşarte ale adulterului religios, pentru a trăi din nou în adevăr şi neîntinare şi a se bucura de puritatea reînhymenării 5

Întîlnirea dintre mîntuitori, profeţi, sfinţi, învăţători, pe de o parte, şi curtezane sau prostituate, pe de altă parte, evidenţiază nostalgia familiei omeneşti după grădina beatifică a paradisului terestru, în care bărbatul şi femeia trăiau în curăţenie trupească şi sufletească, în proximitatea Prezenţei Divine, fără a cunoaşte binele şi răul. Pentru bărbaţii lui Dumnezeu care s-au eliberat de lanţurile senzualităţii şi ispitelor carnale, convertirea, căinţa şi salvarea femeilor desfrînate este rodul predicării Cuvîntului lui Dumnezeu sau Legii religioase în spaţiul sufletesc-spiritual al unor fiinţe create după chipul şi asemănarea Creatorului, ale căror spaţii lăuntrice au fost traumatizate de undele seismice ale imploziei orgasmice. Răul paroxismului erotic este astfel înlocuit de binele credinţei şi adevărului religios, iar risipirea trupurilor în dansul haotic al masculinităţii şi feminităţii se metamorfozează în hagiografie.

Din perspectiva sfinţeniei creştine, contemplarea frumuseţii feminine devine o artă înduhovnicită a lăudării lui Dumnezeu, Care a dăruit harul desăvîrşirii omeneşti unor fiinţe al căror arhetip l-a conceput în hebdomada Facerii. Sfîntul care contemplă, femeia contemplată şi actul contemplaţiei operează o transmutare a frumuseţii păcătoase, a păcatelor trupeşti săvîrşite în trecut, într-un imn al căinţei, purităţii şi neprihănirii omeneşti, într-o cîntare a cîntărilor care are drept subiect înfrumuseţarea frumuseţii lumeşti prin frumuseţea împărăţiei lui Dumnezeu.

Convertirea femeilor desfrînate la tainele nerostite ale adevărului religios constituie preschimbarea frumuseţii trupeşti în frumuseţe a grădinii celeste a Dumnezeului Viu. Preafericitul Nonnus, episcop al Antiohiei, priveşte extaziat strălucitoarea frumuseţe a Pelaghiei, cea dintîi dintre actriţe (prima mimarum) şi curtezane, care trece pe străzile oraşului călare pe un asin, cu trupul gol, înveştmîntat doar în razele aurului, mărgăritarelor şi pietrelor preţioase. În timp ce feţele bisericeşti din anturajul său se arată oripilate de privelişte şi se grăbesc să se ferească din calea ispitei, preafericitul Nonnus contemplă cu bucurie neţărmurită covîrşitoarea simfonie de frumuseţe omenească din faţa sa: „După care şi-a întors faţa zicînd către episcopii ce şedeau în jurul lui: Voi nu v-aţi desfătat de frumuseţea ei atît de mare? Iar întrucît aceia n-au răspuns nimic, şi-a pus faţa pe genunchi şi pe cartea sfîntă ce o ţinea cu sfintele mîinile sale şi astfel şi-a umplut tot sînul cu lacrimi, şi suspinînd adînc a spus iarăşi episcopilor: Nu v-aţi desfătat de frumuseţea ei atît de mare? Iar întrucît aceştia nu răspundeau nimic, a spus: Cu adevărat, eu m-am desfătat foarte tare şi mi-a plăcut frumuseţea ei, fiindcă pe aceasta Dumnezeu o va pune înainte şi o va aşeza în faţa înfricoşătorului şi minunatului scaun de judecată cînd o va judeca atît pe ea, cît şi episcopia noastră.“ 6

Avva Pafnutie îşi părăseşte ermitajul, îmbracă haine lumeşti şi se duce în casa Thaisei, o frumoasă prostituată dintr-o cetate a Egiptului. Ascetul îi dă o monedă (solidum) drept preţ al păcatului ipotetic, care nu numai că nu va fi săvîrşit, dar o va ajuta pe seducătoarea femeie să cunoască, să-şi reamintească botezul în apele căinţei. Părintele deşertului o roagă să-l conducă într-un iatac mai tainic, iar în cuvintele Thaisei îşi face loc, în mod surprinzător, o credinţă sinceră în Dumnezeu: „Este unul, dar dacă te temi de oameni, află că nimeni nu intră vreodată în acest iatac dinafară. Afară numai de Dumnezeu, întrucît nu este nici un loc care să se poată ascunde de ochiul Dumnezeirii. Auzind aceasta, bătrînul îi spune: Ştii deci că este un Dumnezeu? La care aceea a răspuns: Ştiu că este Dumnezeu şi împărăţia veacului viitor, şi chinurile viitoare ale celor păcătoşi.“ 7

La rîndul său, Maria Egipteanca îşi începe pelerinajul pe calea pocăinţei, vieţii în tebaidă şi sfinţeniei, în curtea Bisericii din Ierusalim, în faţa icoanei Fecioarei Maria, în ziua Înălţării Crucii. Oglindirea feminităţii păcătoase în feminitatea îndumnezeită a imaculatei concepţii determină aneantizarea răului lumesc din trupul prostituatei şi înlocuirea lichidelor impure care umpleau vasul din carne şi sînge cu izvorul idealului christic: „Fecioară Stăpînă, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvîntul. Ştiu, ştiu că nu este cuviincios şi binecuvîntat ca eu, atît de necurată, atît de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul şi sufletul curat şi neîntinat. (...) Porunceşte, Stăpînă, să-mi fie deschisă şi mie uşa dumnezeieştii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din tine te dau chezăşuitoare, că niciodată nu voi mai pîngări acest trup prin vreo împreunare ruşinoasă, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecît de lume şi de toate din lume şi îndată plec acolo unde tu ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele mă vei povăţui şi mă vei îndruma.“ 8

Apologurile despre apropierea tragică, redemptoare, dintre mîntuitor şi curtezane sînt incluse şi în canonul budhhist, Tripitaka. Capitoluldespre curtezana Floare de Lotus statuează cele patru lucruri în care omul nu poate găsi sprijin: tinereţea care se preschimbă în bătrîneţe; vigoarea care se dizolvă în moarte; bucuria de a trăi împreună cu rudele, de la prima pînă la a şasea spiţă, deoarece ziua despărţirii va veni curînd; bogăţiile acumulate, deoarece ele vor fi risipite. Curtezana Floare de Lotus locuia în Rajagriha, iar Buddha predica pe muntele Gridhrakuta, în apropierea oraşului. Frumuseţea ei era fără egal şi toţi bărbaţii tineri din familiile aristocratice o vizitau. Într-o zi, Floare de Lotus se hotăreşte să renunţe la lume şi să devină călugăriţă, bhiksuni. Porneşte spre munte, pentru a ajunge în proximitatea Mîntuitorului, dar la jumătatea drumului întîlneşte un izvor. În timp ce se spală şi îşi potoleşte setea, îşi priveşte în apă chipul roz şi proaspăt, părul închis la culoare, formele desăvîrşite ale trupului. Floare de Lotus începe atunci să regrete decizia în urma căreia se dăruise pe sine vieţii monastice şi îşi spune: „Cînd o femeie se naşte în lume cu un asemenea trup, cum ar putea ea oare să se lepede de ea însăşi şi să devină sramana? Trebuie, mai curînd, să profit de prezent, pentru a-mi satisface dorinţele personale.“ Aceste gînduri o fac să se întoarcă din drum, dar încă din momentul primei rezoluţii Buddha concepuse înlănţuirea de evenimente în urma cărora Floare de Lotus avea să experimenteze convertirea şi salvarea.