Dacă nu mă înşel, întrebarea asta l-a făcut pe Origen să gândească apocatastaza (mântuirea tuturor) - condamnată de Biserică.
Nu-mi amintesc temeiurile pentru care a fost condamnată, dar ştiu că erau rezonabile.
Însă cred că ar trebui să nu uităm că Raiul nu înseamnă fericirea pur şi simplu, ci viaţa cu Hristos, care, El însuşi având toată dragostea pentru cei nefericiţi este într-o perpetuă stare de jertfă.
Cred că fericirea aceea nu va fi cum ne-o închipuim acum, şi anume o stare de beatitudine, ci mai degrabă o împărtăşire tot mai mare din dragostea luminoasă a lui Hristos, în care este loc şi pentru durerea pentru cei nefericiţi. Probabil, însă, că durerea pentru ei va fi copleşită de comuniunea cu Domnul şi cu sfinţii, iar, pe de altă parte, purtându-i în inimă mereu, în dragoste vie, şi ei vor fi mângâiaţi, întunericul li se va mai lumina iar suferinţele vor scădea.
Ca pildă, îmi vin în minte cazurile părinţilor credincioşi cărora le mor copiii, uneori în păcate. Ei vor păstra durerea asta mereu în inimile lor, însă vor fi şi mângâiaţi, fericiţi de Dumnezeu cu harul său dacă se smeresc şi nu încetează să-L iubească.