Īn prealabil postat de sophia
Mi se pare ca discutia a deviat mult de la subiect: drumul spre calugarie.
Ma asteptam sa se discute la concret, la modul in care un om ajunge la calugarie si la formalitatile pe care le are de indeplinit.
Am mai spus cu mult timp in urma un lucru: exista (am citit) mai multe carti autobiografice ale unor persoane (mai ales femei) care au strabatut pana la capat sau nu drumul calugariei, in catolicism sau chiar luteranism.Unii scriu si ce au cautat si nu au gasit in manastire si de ce au parasit-o.
N-am gasit insa nici una scrisa de un ortodox.
In sensul de a descrie din experienta lor de ce/cum au ajuns la monahism, cum este viata in manastire, ce impliniri si ce dezamagiri.
Poate ca in ortodoxie drumul este mai lin, mai fara de obstacole, sau poate mai bine chibzuit (nu au pornit numai dintr-un impuls de moment si mai ales fara a stii ce-i asteapta). Poate ca la alte confesiuni s-au dus mai nepregatiti...Nu stiu.
Revin la off-topicul vostru acum.
1. Pilda cu fecioarele: este una din cele cateva pilde pe care nu le-am inteles, sau care sunt mai contradictorii (pentru mine). Nu am gasit o talcuire multumitoare (pentru mine).
- Fecioria nu este suficienta. Este o virtute mai mult, sau mai putin utila. Dupa cum s-a mai spus si citat in multe locuri si casatoria poate mantui si duce la existente superbe. Fecioria este importanta in sensul ei de contrar la desfranare. In rest nu are prea mult sens.
Pe langa ea este nevoie de mai multe virturi si fapte bune.
In pilda toate erau fecioare, deci si cele bune si cele ne-bune. Deci iata confirmarea pe loc!
Mie in pilda aceasta imi lipseste smerenia si mai ales iubirea de aproape. Tu ai ulei in candela, fapte bune, virtuti, dar exact cea mai mare, aceea de a imparti cu altul, de ajuta si pe altul, lipseste. Nu le dai si la celelalte si le lasi pierzaniei.
Sigur scrie ca daca "va dam voua, nu avem nici noi si nici voi destul". Dar cu putinul acela oare nu ar fi fost toate in fata Domnului la sosirea Lui?
Nu stiu nici acum daca ne mantuim fiecare singur, sau in grup, sau daca suntem intrebati si de ceea ce am facut pentru altii.
Pilda aceasta mi se pare putin sub semnul mandriei, al egoismului: am eu, tie nu-ti dau, ca pe urma nu mai am.
2. Mi-a placut mult mult mesajul lui ioan cezar.
Totusi am un semn de intrebare aici: nu stiu daca acea lumina, pace si bunatate ce o vdedem in ochii unora, nu este inascuta.
Ma gandesc de ex. la parintele Galeriu. Eu nu mi-l pot imagina in alt fel.
Nu stiu daca a fost asa dintotdeauna, sau credinta si harul lui l-au transformat intr-atat spre un sfant.
Si eu spun ca la acela care se nevoieste mult se vede pe fata lui, chiar fara sa vrea.
Ochii, trasaturile sunt o oglinda a sufletului, a temperamentului, a starii de fapt la un moment dat. Nu stiu cat arata ei/ele har si credinta.
Eu cred ca si monahii au zile si stari cand nu se simt bine si se vede pe fata lor, sau cand sunt bolnavi fizic sau psihic.
Nu stiu ce sa spun.
Asta se refera la interior bun si fatada crispata, trista.
Privire blanda, dar interior rau nu este ceva firesc, de la Dumnezeu. Este un teatru foarte bine jucat.
Ceea ce spune antoniap in ultimul mesaj nu prea inteleg. Cum sa dispara de la un moment la altul un har, o stare de pace interioara din cauza ca s-a vazut prea mult (si e considerat mandrie)?
Pai atunci un monah, sau un sfant ar trebui sa fie un cameleon.
Sigur se poate cadea foarte usor in pacat, mai ales in mandrie, chiar in sens pozitiv.
Preotul nostru ne vorbea de "cadere in sus". Nu sunt de acord cu termenul, caci o cadere nu poate fi in sus, indiferent de ce natura este. Dar am inteles ca se referea la prea mult zel spre Dumnezeu.
Este greu...
Revenind iar ontopic, eu spun ca la fel ca in orice profesie, orice drum alegem in viata, si pentru monahie trebuie sa existe chemare si dragoste si nu in ultimul rand pregatire.
Trebuie sa stii totusi ce inseamna practic si ce te asteapta.
Nu poti si nu e bine sa te duci dintr-un impuls sau dintr-o dorinta care nu este legata de credinta, de Dumnezeu.
Ceea ce nu faci din dragoste, pasiune, de bunavoie, este si chinuitor si nu sfarseste bine.
Monahism cu forta (cum se facea adeseori pe vremuri, cand fetele erau trimise la manastire), sau casnicie cu forta nu merge.
Nu stiu la ce varsta ai destula maturitate sa faci alegerea si sa fii sigur de ceea ce este in sufletul tau. Unii afirma ca li se infiripa din copilarie.
Dar eu cred ca este totusi o confuzie: poate sa fii avut un model si sa ti se infiripe de (f.) timpuriu credinta (profunda) in suflet. Dar asta eu nu o vad neaparat legata de monahism. Caci poti avea aceasta credinta profunda si fara a deveni monah. Poti urma un alt drum: preot de mir, sau alta profesie.
Cand alegi calea monahismului alegi lepadarea de lume si nu stiu daca asta o poti sti (insemnatatea) inainte sa cunosti lumea.
Ma intreb uneori: daca un copil este crescut la manastire, el va lua automat drumul monahismului?
Si alta intrebare: oare nu exista si alte aspecte/cauze care pe unii ii indeamna spre lepadarea de lume (dar in alt sens)? De ex. saracia, boala, neimplinirea in lume, singuratatea, anumite traume?
Ma gandesc la exemple persoane (actori, scriitori, medici), care la un moment dat au luat drumul manastirii. Nu se ascunde in spatele deciziei lor si o nemultumire in profesia lor, sau in viata privata, sau de alta natura lumeasca?
|