[cristiboss56]

• Un raspun dat de :
  
  Pr. asist. univ. dr. Adrian Covan, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara

Înainte de a se revela în planul creat, Dumnezeu acţionează în planul intratreimic numit de Sfântul Grigore Teologul "planul teologic". Ce trebuie înţeles şi precizat este faptul că Tatăl este Tatăl Fiului numai "în" şi "prin" Sfântul Duh, El fiind Cel care posedă plenitudinea ipostatică şi este Duhul iubirii Tatălui faţă de Fiul şi în acelaşi timp răspunsul prin care Fiul atestă în mod deplin că este Fiu al Tatălui.
Ca să stabilim modurile prin care Dumnezeu se revelează lumii, ridicându-i pe Tatăl şi pe Fiul la o ultimă realitate, trebuie să accentuăm pe rolul Duhului la creaţie. Ni se spune în primul capitol al Genezei că Duhul se purta deasupra apelor. Această purtare a Duhului e înţeleasă de Sfântul Vasile cel Mare după chipul în care o cloşcă îşi încălzeşte puii. Scriitorul bisericesc Tertulian, considerat formatorul triadologiei apusene, spune că Duhul este un Duh inseminator de viaţă. Purtarea Duhului simbolizează fertilizarea creaţiei. Chiar termenul duh, în ebraică ruah, este de genul feminin, ceea ce arată caracterul matern, propriu Sfântului Duh. Fecundarea apelor primordiale a materiei amorfe reprezintă pregătirea nimicului primordial pentru primirea Cuvântului primordial, al Logosului, Cel care organizează, sistematizează şi denumeşte fiecare frântură de materie în parte. Părinţii Apostolici îl numeau pe Domnul Hristos, Cel ce este Cuvântul întrupat "Învăţătorul care a zis şi s-a făcut". Prin această sintagmă este evidenţiat rolul de creator pe care Fiul lui Dumnezeu îl are în planul creaţiei.
Din aceeaşi ediţie:


Cum este prezent Duhul Sfânt în viaţa liturgică a Bisericii?
Referindu-ne la spaţiul liturgic, având în prim-plan centrul comuniunii omului cu Dumnezeu, care este Sfânta Euharistie, vom vedea că epicleza nu este hristologică, precum în apus, ci triadologică.
Îl rugăm pe Tatăl să îl trimită pe Duhul şi să ni-L arate pe Hristos sub forma vinului şi a pâinii. Însă nu putem vorbi despre o ipostază exclusivistă a unui ipostas divin, ci Sfânta Treime lucrează în comun datorită aspectului perihoretic. Fiecare dintre ei poartă pe ceilalţi doi. La modul concret, plecând de la principiul eclesiologic paulin, vom vedea că Duhul este cel care se roagă în noi cu suspine negrăite, El este cel care strigă "Avva Părinte!" şi în acelaşi timp nimeni nu poate să spună că Domn este Hristos decât în Duhul Sfânt.
Rugăciunea inimii, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi", la care au acces toţi creştinii, este o rugăciune treimică. Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu în Duhul Tatălui. Duhul este cel care se revelează mai adânc în inima Apostolilor după Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos. Duhul este cel care ne incorporează în Hristos, Cel care ne face, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, să devenim fiecare dintre noi un Hristos virtual, nu după fiinţă, ci după har.
Sfânta Liturghie debutează cu o rugăciune pnevmatologică, dar şi pneumatică în acelaşi timp, cu rugăciunea "Împărate ceresc". Ecfonisele liturgice cuprind formule doxologice de tipul "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", datorită faptului că persoana Tatălui este principiul ipostatic şi fiinţial al Treimii. Tatăl este Cel care ipostaziază fiinţa Treimii în Fiul prin naştere şi în Duhul prin purcedere.
În sinergia teandrică, raportul dintre Dumnezeu şi om, numit "anabasis", Tatăl se descoperă prin Fiul, în Duhul Sfânt, iar în raportul om şi Dumnezeu, numit "katabasis", prin Duhul, Domnul Hristos coboară în inima noastră şi astfel fiecare dintre noi devine fiu al Tatălui ceresc.