Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,
În poală porți pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiți
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviți,
Și peste Fiul curge în val a Ta durere .
Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăiește cu rănile din palmă,
Și mai grăiește fruntea cea netedă și calmă,
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.
Ființa Ta întreagă grăiește către Dânsul:
\"Și Eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul Meu
Și coasta Mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu,
Și fața Mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.
Și port și Eu pe frunte cunună ca și-a Ta
Și din burete iată și eu am supt oțetul,
Și Mi s-a scurs și Mie viața pe încetul
Ca lumii întregi viață cu Tine să pot da.
Ci Crinul Meu cel dulce, căzut în sfâșiere,
Și Eu gustat-am iată paharul cel amar,
Și-acum îmi dă, Stăpâne, și negrăitul dar
S-ajung să văd în față Slăvita Înviere."
Și așa cum stai grăind cu crinii Tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată,
Te pleci spre poala Ta înmiresmată
Tu însăți, ca un crin înalt din văi.
Și-mi vine așa să-mi plec genunchii-n taină
Cu mintea uluită de copil,
Și apropiindu-mă cu pas umil
Să-Ți sorb miresmele de crin din haină.