View Single Post
  #18  
Vechi 25.05.2013, 21:43:59
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.857
Implicit Icoana unchiului, din vol.Ogorul cu ingeri, de Pr.Constantin Necula

Acum sta intins, cu paru-i alb frumos pieptanat.Mereu il vazuse asa...Nu-si aducea aminte sa-l fi vazut altfel - o boala lunga tintuindu-l la pat -, vremea aceea nefiindu-i insa clara in minte. Ceea ce retinea mereu era o icoana pe care, atunci cand vorbea de Razboiul cel Mare, la care unchiul luase parte, o atingea mai intai cu varful degetelor si, cand incerca sa-si scrie compunerea pentru scoala, nu mai avea rost teancul de amanunte pe care le strivise pe coltul ca de birou al memoriei. Dintre toate, icoana - mica, plapanda si innegrita parca de ploile unor sarutari de ingeri - ramase ca developata pe retina gandului.
I-o daduse mama sa. Atunci cand, tuns racaneste - adica scurt si patrat -, veni acasa la ai lui, intr-o scurta permisie, inainte de a apuca, asemeni celorlalti tineri incorporati, drumul Rusiei. I-o intinsewse peste albiturile pe care, grijulie, i le asezase in lada de campanie, mai incapatoare decat un rucsac.Dar mai grea, pentru ca el, telegrafist fiind, putea s-o duca.Altfel i-ar fi fost imposibil, cum avea sa-i si devina dincolo de pustiile nesfarsite pe care le intalnise trecand Nistrul. Nu-i spusese nimic, dar ce stia sigur era ca aceeasi icoana-l pazise pe bunicul-sau la vremea cataniei, in Imperiul austro-ungar, si mai apoi pe tata-sau, tanara catana in Primul Razboi Mondial, acela de facuse Romania Mare.Niciunul dintre colegii lui de scoala, deveniti camarazi de razboi, nu se indoiau ca icoana aceea reprezenta cel mai bine darurile pe care maica-sa le facuse fiului sau.Ea, care pusese pentru fiecare cate ceva:lui Ion, mancau mare, o tabla de slanina din cea buna;lui Gheorghe, de unde stia ea, niste dulceata de cea aleasa;iar lui Vasile,"prietenul cel mai de treaba" - cum zicea mama-sa - ii dadu ceasul cel vechi a lui taica-sau, cel care, in primavara, parasise lumea aceasta, un soi de fuga sufleteasca dinaintea prapadului care avea sa se iveasca. Iar lui ii dase icoana cu un firesc peste poate, acelasi pe care il manifesta cand, cu grija, ii invata pe copii scrisul sau socotitul, istoria sau geografia...Si daca mai adaugai si privirea ei tematoare si totusi plina de incurajare, si tampla ei argintata de griji inainte de vreme, aproape credeai ca in icoana nu-i numai Maica Domnului cu Pruncul, ci si maica-sa, care mergea sa faca Razboiul cu el, fiul ei unic, cum ades sublinia.
Si, Doamne, cate avea de tras!...Nu-si mai amintea tot, dar secventele pe care le povestea ii pareau lui, copil, si mai apoi adolescent, desprinse din icoanele de groaza ale unui film cutremurator.Erau in amintirile lui si mortii de la trecerea Nistrului, si arsii de la Tighina, si urmarirea nenorocita pe care rusii o facusera unora din camarazii sai.Erau transee pline de un noroi cleios - de parca dadeau mana cu mortii -, urat mirositoare de miasma unor ploi interminabile.Era ploaia de gloante care-l ucisese pe Ion, lasandu-l pe bunul prieten, Vasile, numai cu o mana, cealalta pe care isi pusese ceasul, zburandu-i-o suflul unei explozii cumplite. Ai fi crezut ca lui i-a fost mai bine, daca nea Vasile si celalalt - de-i ziceau Gheorghe - nu le-ar fi povestit despre sutele, miile de ore in care unchiul, cu castile inghetate pe urechi, striga, pana-si pierdea glasul, catre pozitiile ale caror tunuri trebuia sa-si scuipe moartea peste ceilalti.Niciodata nu le spuneau dusmani - "mama, dusman este numai diavolul", ii spusese maica-sa -, ci "ceilalti" sau, simplu, "rusii", cu toate ca, de la o vreme, numai rusi nu erau de dinaintea lor, ci tot felul de chipuri, care mai de care mai fioroase, mai flamande sa ucida...Atunci au inteles ei ca in fata le era moartea...
Ajunsese renumita in companie cu icoana lui. Si-o agata dinainte pe vreun stalp, cum facuse atunci cand, cazand bomba peste adapostul unde era, numai stalpul cu icoana ramasese in picioare, protejandu-l, in vreme ce ceilalti doi, doi nemti, buni prieteni, ramasesera pe vecie ingropati sub malul de tina vascoasa, ca Nistrul la vreme de ploaie.In fractiuni de secunda se salvase dintre nisipurile miscatoare ale mortii, singurul lucru scapat odata cu el fiind icoana...Nu-l crezusem prima oara cand imi povestise.Dar intr-o vara mergand la o manastire, undeva in sud pe malul Jiului, vazui in curtea acesteia o icoana a Maicii Domnului. Aceasta, dupa ce strajuise fatada unei vechi clopotnite, fusese prinsa de un copac. La o ploaie mare, copacul fusese mai mult decat traznit...Doar atat ca firul arcului de foc ce se pornise din inaltimi se oprise in catul de sus al icoanei, ca intr-un baraj de gheata, precum altadata - mi-a zis el - focul bombei in icoana Maicii ce-l strajuia pe unchiul.
Si parea ca protectia pe care i-o aducea icoana se revarsa si peste ceilalti toti din detasamentul ardelean al unchiului.Caci, uneori noaptea, alteori la pranz, cand putea, unchiul spunea pe de rost toate rugaciunile ce le stia; au, cand ragazul era mai mare, dintr-o carte de rugaciuni veche - si ea facuse celalalt razboi -, rostea Paraclisul Maicii Domnului, cu vocea baritonala, placuta, care nu o data le ostoise dorul de casa prin doinele ce le doinea. Parca le trecea de toate, si unchiului ii revenea vocea, oricat de pierduta ar fi fost in strigate ce orientau tragerea artileriei pamantesti.Caci era o alta artilerie, cereasca, ce-si incepea parca de fiecare data comanda, spaland transeele si mortii, ca-ntr-o pregatire de priveghi si de-ngropare, acolo, departe de casa...
Cand pentru meritele din lupta unchiul fu decorat - pipaise si el cu evlavie crucea ce-i marca decoratia -, Generalul insusi il intreba despre icoana lui salvatoare si acela nu se sfii sa-si dea jos chipiul de campanie si sa sarute fata intristata a icoanei, mana ingalbenita dinaintea acelei nebunii fara sens ce era razboiul. Caci, mi-a zis unchiul, i se paruse aproape nefiresc ca, pe toata durata Razboiului, slava Domnului, nu vazuse nici un copil; Singurul pe Care-L vazuse fiind Cel care-l insotea mereu, amestecand lumina intre chipurile intunecate si mancate de moarte...
Cand explodase-n pieptul sau plumbul mitralierei sovietice, pentru o clipa toata viata-i trecu pe dinainte. Clipele fericite din bratele tatalui sau, joaca din curtea casei, care era si curte a scolii, praful albastru al drumului ce urca din sat catre luna in fiecare noapte, auriul argintat al merelor coapte in roua diminetii...si chipul mamei sale aplecat peste el, mangaindu-i tamplele transpirate de frica. Asa o frica nu-i fusese niciodata, era frica de animal tanar dus la taiere, frica amintind a pulbere de iod...Si din mirosul acela de iad il trezise mirosul de iod al camerei - ce zice el camerei, despartamantul de cort sanitar. Si sunetul rece al uneltelor de metal care atingeau fundul vasului ce-i strajuia, in dreapta, planul vederii.Dincolo de buza de fier al vazului, o lumina chioara, apoi din ce in ce mai intensa, ii argumenta faptul ca era in viata si ca-n maruntaiele lui se lucreaza. Mai simti o impunsatura in brat si-apoi lin se asternu intr-un somn linistitor.
Cand se trezi, primul lucru ce-l facu fu sa-si pipaie picioarele: unul, doua...Apoi fata, ochii...Mainile erau la locul lor:una, doua...Doar in partea stanga simtea o stransura ca de ghips - cum mai avusese o data, cand, la scoala, jucandu-se cu mingea, isi scrintise piciorul. Chipul cald al unui camarad sanitar care se pleca spre el, batandu-i umarul sanatos si zicandu-i Baftosule!, si-apoi graba in care venira langa el ceilalti, il facu sa inteleaga ca nu fusese gluma intalnirea cu focul sovieticilor.Cand doctorul se pleca deasupra lui, el, muscand parca aerul, ii spuse un Multumesc! soptit ca un suier de aripa de fluture. Doctorul - vazuse ca printr-o vata de lumina - ii zambi si el, da-i arata mai apoi icoana de la mama-sa.O noua impunsatura de brat, un alt somn...
Evacuat undeva spre Bacau, aflase ca glontul trimis spre pieptul sau cu inima tanara lovise icoana, de-acolo ricosand in incheietura umarului.Infectia era cea care-l speriase mai tare pe medic, nu rana. Caci fusese gasit - de cine altul decat de nea Vasile! - dupa trei zile, in urma unei contraofensive, prin hoiturile celelalte;caci aceeasi ploaie, care nu mai contenea, amestecase mortii si sangele si durerea intr-un creuzet de spaime.Ea, icoana, sezuse pe pieptul sau ca un act de identitate, luminand parca prin rafalele de ploaie, interminabila si rece...Poate ca aceea-l si tinuse in viata, sau, mai mult, il tinuse departe de moarte, pe marginea prapastiei adanci, intr-o realiatate ca moartea si moartea mocirloasa din jur...Nu poate, ci sigur.
Ceea ce ii uimise pe toti fusese insa ca rana de la umar nu-i facuse rau, dar, infectata o vreme - dandu-i, asadar, mari fierbinteli -.ii obliga pe medici sa-l trimita in spatele frontului.
Tarziu, intors acasa, aflase cum maica-sa se rugase fierbinte Maicii Domnului sa-l apere, caci il visase noaptea, aruncat la marginea unui hau fara de fund, ca o rana putreda, din care viata fugise.
Au trecut ani multi si unchiul spunea ca din zilele acelea de delir nu avea nici o amintire.Doar deschiderea ochilor pe chipul unei alte vieti i s-a parut mai presus de orice.
In sat l-au primit ca pe un inviat din morti. Si nimeni nu s-a mirat cand, la nunta cu tanara-i logodnica ce-l asteptase suspinand a teama si dor, darul pe care-l facu bisericii din sat era icoana ce-si pusese pieptul in bataia glontului ucigas, de dragul ramanerii lui in viata.
Spre aceea privind el, nepotu-sau, gandi ca, macar acum, la cateva zile de la moartea unchiului, trebuia sa scrie in randuri putine cele ce au insemnat atat de mult pentru familia sa.
Si zambetul Maicii Domnului din icoana incuviinta...


Link :


http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2017.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote