[cristiboss56]

Pe 26 aprilie se împlinesc 50 de ani de când poetul Vasile Voiculescu a ferit perdeaua acestui veac spre a-și începe călătoria către Veșnicie. Viața și opera lui sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.
Vasile Voiculescu s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu a lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot.”
La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.
Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista "Convorbiri literare" cu poezia "Dorul", în anul 1912. În 1916 a publicat volumul „Poezii”, iar în 1927, „Poeme cu îngeri”, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei dramatice și prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică devenind, după mărturia unuia dintre fii, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură, care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice „rugăciunea inimii”. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale, de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.
În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial l-au închis la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat torturile încarcerării cu nădejde creștinească. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă, după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, pașnic, cu voce caldă răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât, parcă, dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult. La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.