[tot-Laurentiu]

Îmi aduc aminte că la Părintele Porfirie a venit odată o călugăriţă care avea un caracter înclinat spre tristeţe. Această monahie, pentru a încerca şi ea să lucreze virtutea—după înţelegerea salbă pe care o avea—se osândea pe sine cu asprime. Din pricina aceasta însă ajunsese la deznădejde. Părintele Porfirie, îndată ce zărit-o, fără ca ea să fi apucat a-i vorbi despre necazul său, i-a zis: „Ţie aducerea aminte de moarte nu-ţi este de folos, să n-o mai încerci”.

Ne vom osândi pe noi înşine, însă totul cu sfătuirea stareţului. El îţi va spune până unde te poţi întinde. Noi am avut un frate care plângea foarte mult, încă nu atât din virtute, cât din sentimentalism. Din pricina aceasta avea mereu mari dureri de cap. L-am sfătuit să plângă până la o anumită limită, iar acum şi-a revenit. I-am spus să nu se gândească la moarte, ci să mediteze mereu la nădejdea în Dumnezeu. Astfel acum se roagă cu multă râvnă şi rugăciunea îi aduce multă bucurie duhovnicească. De aceea, vedeţi, trebuie să avem în toate îndrumător. Stareţul este acela care ne trasează linia pe care vom merge, fiecare pe drumul dictat de caracterul său. Stareţul nu-i va sfătui pe toţi la fel, ci una îi va spune lui Nicodim, alta lui Irineu şi alta lui Vasile virtuţile, într-adevăr, sunt pentru toţi, însă fiecare are o altă cale de dobândire a virtuţii. Fiecare este o persoană, irepetabilă. (Arhim. Efrem, Egumenul sfintei Mănăstiri Vatoped) Vezi aici

Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

O mare parte din oameni cad în deznădejde în privinţa mântuirii lor. Deznădejdea e un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e, dimpotrivă, nădejdea. Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin asociaţii de idei. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.

Vrăjmaşul, care pustieşte prin patimi, când află că mintea, împinsă de strigarea conştiinţei, vrea să facă răscoală împotriva robiei sale, vine cu asuprire mare, dovedind sufletului că n-are chip de scăpare. Iar ca pedeapsă, precum că sufletul a îndrăznit una ca aceasta, diavolul umblă să-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii.

Aşa e de grea robia duhului acesta, încât sufletul, adunându-şi cele mai de pe urmă puteri, dă lupta deznădejdii. Atunci se află sufletul între viaţă şi moarte. Câte unii mai scapă, alţii o duc aşa, mai mult morţi decât vii; iar alţii, nemaiputând suferi, li se întunecă mintea şi fac şi păcatul cel mai de pe urmă: omorârea de sine. Şi în sfârşit, altora, de durere, li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 79) Vezi aici

Cât de folositor este lucrul acesta: a se vedea cineva pe sine mai rau si mai prejos decat toti oamenii, o spun si sfintii Parinti. Dumnezeiescul Gurădeaur zice: “Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu decat a te socoti mai prejos’. Iar Varsanufie zice: “Daca intr-adevar vrei sa te mantuiesti, asculta un lucru. Ridica-ti picioarele de la pamant, inalta-ti mintea la cer si fii acolo cu gandul ziua si noaptea. Defaima-te cat poti, silindu-te a te vedea mai prejos decat orice om. Aceasta e adevarata nevointa. Nu-i alta osteneala mai aleasa pentru cel ce voieste sa se mantuiasca in Hristos, Cel ce-i da putere.”
Iar Sfantul Grigorie Sinaitul adauga ca se cade a ne considera mai rai decat toate fapturile si mai ticalosi chiar decat dracii. El zice: “Doua smerenii sunt, dupa cum spun Parintii: a se socoti cineva dedesuptul tuturor si (a doua) a atribui izbanzile sale lui Dumnezeu. Prima este inceput, a doua sfarsit”.
Deci constient de trei lucruri : sunt mai pacatos decat toti cei ce nu stiu nimic despre acest lucru; sunt mai pacatos intrucat sunt in afara de firea cea data de Dumnezeu si mai ticalos decat dracii, intrucat le cam fac ascultare, daca nu chiar robie – eu, cel pentru care S-a rasignit Hristos ca sa ne izbaveasca de robia celui rau.
Cu evidenta darurilor nu scapi de starea de vinovatie personala, pentru ca darurile sunt ale lui Dumnezeu si ele, cu atat mai mult, ne indatoreaza. Iar ele fiind de la Dumnezeu, Duhul Sfant, n-au numar, sunt nemarginite ca marime, fara inceput si fara sfarsit – insusri sufletesti ale unui suflet smerit – lucruri firesti ale lui Dumnezeu.
Socoteste ca te-ai impartasit cu o picatura de apa dintr-un ocean nesfarsit. ,,…Fericiti cei saraci (smeriti) cu duhul…”(Matei 5,3). (din însemnările Părintelui Arsenie Boca)