Iadul trebuie inteles aici in sensul sau clasic, locul in care sufera cei osanditi, adica cei pe care judecata dumnezeiasca i-a condamnat din pricina pacatelor lor la chinuri vesnice. “Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului”, scrie Siluan care mai noteaza: “Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc”. El evoca de asemenea pe cel ce “se socoteste vrednic de focul vesnic” si sfatuieste: “Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul”.
Si mai departe: “Trebuie sa ne socotim mai rai decat toti si sa ne osandim la iad. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gandeasca: “in focul iadului voi arde”". Aceasta consideratie e uneori formulata mai atenuat: “Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”. Acest lucru nu inseamna insa ca staretul ar fi avut despre iad o viziune naiva, si ceea ce am spus anterior ne poate lamuri cu privire la modul in care intelegea chinurile iadului in sensul lor cel mai adanc.
Staretul se socoteste vrednic de iad si din pricina pacatelor sale trecute – “dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad” - indeosebi din pricina mandriei sale. Numai prin recunoasterea pacatului si osandirea de sine va putea dobandi smerenia, iar sfatul dat de Hristos nu pare sa aiba drept scop decat de a ingadui staretului sa atinga aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e cea mai inalta dintre virtutile crestinesti.
“Domnul insusi – scrie Siluan – m-a invatat cum trebuie sa ma smeresc: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui”".
Si adauga:
“de indata ce las mintea mea sa iasa din foc, gandurile rele castiga din nou putere”,
|