Crestinismul de altadata nu poate fi comparat cu cel de astazi. In plus, credinta ortodoxa intr-o lume ostila (apropo de cazul de mai sus) este autentic apostolat. In lumea noastra, unde toti ne consideram ortodocsi, dar Harul Duhului Sfant se intalneste rar poate si in sfintele manastiri, e greu sa vorbim pe o astfel de tema. Dar, mai presus de toate este cu atat mai delicat sa vorbim noi despre noi insine. Daca vreunul dintre noi a trecut la un moment dat printr-o astfel de transformare (din ateu in credincios) de obicei altii marturisesc pentru el. Observ cu tristete uneori, inregistrari cu cei convertiti la anumite secte care dau slava lui Dumnezeu pentru ca au fost salvati din ghearele viciilor, au trecut prin moarte clinica si L-au intalnit pe Mantuitor, au trait transformari radicale si acum se cred deja mantuiti, propavaduind si altora Adevarul credintei lor. Din pacate, toata viata noastra trebuie sa privim circumspect orice tentatie ca nu cumva sa vina de la cel ce ne amageste si NU mantuieste. Poate mai usor ni se iarta o slabiciune pe care o recunoastem smeriti in fata lui Dumnezeu, decat o parere ca am ajuns la apogeul stradaniei si Dumnezeu ne-a facut deja soclu in Gradina Raiului. Cui foloseste o revelatie divina, daca nu intelegem ca fara trupul si sangele Mantuitorului nu ne putem numara printre cei ce-I urmeaza Lui. Cui foloseste ca mergem duminica de duminica la adunarile asa-zis crestine, ca ni se pare ca transmitem celorlalti si ca primim Cuvantul Adevarului, cand nimic nu are girul indumnezeirii? Mandria este cea mai perfida dintre slabiciuni. Cand ne felicitam ca am scapat de toate celelalte si ca nu ne mai intereseaza nici bijuteriile, nici parfumurile, nici desfaraul, nici tigarile, nici bogatia, nimic din cele de care odinioara ni se parea ca nu ne putem desprinde, ne pomenim ca ne afundam in pacatul mandriei si a slavei desarte. Si nimeni nu ne poate salva fiindca toti sunt ca si noi, la fel de orbi, iar pe cei care sunt indreptatiti sa ofere un sfat in situam in afara sferei noastre de interes, ba chiar considerandu-i mai rataciti decat noi insine.

Daca ar fi sa vorbesc despre propria mea revelatie, poate ar fi de-ajuns sa ma limitez doar la atat: sa-mi dea Dumnezeu dorinta de a-L iubi cum L-au iubit Sfintii Parinti, rabdarea de a primi cu smerenie TOT ce-mi da, fara sa ma manii sau sa ma cred nedreptatit si memorie buna pentru a nu uita niciodata cat de pacatos sunt. Am observat ca asta este mult mai usor sa le cer altora, decat sa reusesc eu insumi, dar indraznesc sa cred ca in timp voi ajunge sa ma conformez in intregime, convingerilor mele