[Ioan_Cezar]

Mă număr printre cei care au aşteptări bine definite de la şcoală. Doresc mai întâi două lucruri:
a) şcoala să ofere stări de spirit benefice pentru copil, iar nu mai întâi cunoştinţe (efemere, perisabile, părtinitoare);
b) şcoala să te înveţe cum să înveţi; pentru că vei învăţa toată viaţa şi nu e deloc de neglijat cum vei face asta. Eu cred că o şcoală care nu te învaţă cum să înveţi şi care nu cultivă interesul pentru învăţarea permanentă e o şcoală proastă, inutilă, deformantă.
Orice altceva mi se pare secundar, poate chiar să lipsească.
Din nefericire, şcoala românească de azi oferă orice, numai îndeplinirea celor două condiţii la care eu ţin cel mai mult nu oferă.
*
Ca profesor, am fost privit cu neîncredere de elevi (şi de profesori) cel puţin în primul semestru al fiecărui an.
Cele două aşteptări ale mele le onoram în primul rând eu însumi, ca profesor. Din această pricină elevii erau buimăciţi, nu înţelegeau deloc ce vreau de fapt de la ei şi de la oră. Ei erau, din păcate, obişnuiţi cu altceva, cu alt fel de desfăşurare a lecţiilor. De pildă erau derutaţi de faptul că pretindeam constant (acolo unde spaţiul permitea sau unde şurubul stahanovist nu suda banca de podea) să elimine rândurile de bănci şi să discutăm şezînd pe scaunele aşezate în cerc, după modelul rogersian (mă refer la Carl Rogers) al grupurilor nondirective. Abia după un semestru începeau să se lămurească. În semestrul doi se putea în sfârşit studia şi învăţa, venind rândul satisfacţiilor precum şi al regretului că nu vom mai lucra împreună (psihologia se face doar în clasa a X-a).
Ce fel de elevi găseam? Obedienţi, plictisiţi, tocilari, hipercompetitivi (leşinaţi după note şi premii), cu o ambiţie găunoasă şi agresivă, neinformaţi sau dezinformaţi, fără vreo metodă de studiu individual sau de participare la ore etc. Cel mai trist era că nu ştiau ce pot face cu o carte, cu un text. Aveau apucături din preistoria pedagogiei şi din cultura de ghetou. Cum au ajuns aşa? Evident, prin modul generalizat de lucru în şcoala românească.
*
Avem o şcoală foarte slabă, în ciuda laudelor care vin pe filiera aplaudacilor olimpicilor (bieţii copii!). Nu este formativă, ci deformantă şi dezinformativă.
În acest context, o disciplină atât de importantă şi de solicitantă, în fond, cum este Religia, nu are decât o şansă: să fie masacrată.
Dacă şcoala e o harababură şi oferă un mediu nesănătos pentru copil, cum ar putea să fie ora de Religie? Credem cumva că profesorul teolog e Superman sau Magician?
Cunosc câţiva profesori de Religie, sunt oameni în preajma cărora prefer să tac, pentru că am ce asculta. Cu toate acestea ei nu pot face mai nimic în afară de faptul că suferă. A fi profesor de Religie azi e, după mine, o formă de mucenicie. Sau, dacă vreţi, o aventură marca Don Quijote.
*
Cu cât mă gândesc mai mult la decizia ca religia să fie materie opţională, cu atât înclin să cred că această măsură e spre binele copiilor. Decât să fie prinşi în malaxorul unei batjocoriri generale, mai bine să aibă parte de educaţie creştină în familie şi în Biserică.
Educaţia pentru mântuire este un mărgăritar care nu se cuvine să fie aruncat în lături. Nu de alta, dar unii au obiceiul porcin de a se întoarce şi de a sfâşia. Pe copii, mai întâi, la contactul lor inocent cu nestematele Ortodoxiei.