Unul dintre sfintii cinstiti mai deosebit in Biserica noastra este Sfantul Iosif cel Nou de la Partos. Fost mitropolit al Timisoarei si a toata Tara Banatului, ierarhul Iosif cel Nou a stralucit cu aureola sfinteniei inca de cand era in viata, fiind „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbavirea credinciosilor, lauda prea frumoasa a Timisoarei si cinstea Partosului”, asa dupa cum il numeste Acatistul inchinat lui.

Sfantul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timisoarei, s-a nascut pe la 1568 in orasul Raguza din Dalmatia, pe malul Marii Adriatice. Multe nu stim despre cei dintai ani ai vietii sale. Se pare ca tatal sau era stapanul unei corabii si transporta marfuri pe Adriatica, Mediterana, Marea Neagra si Dunare. Murind el devreme, tanarul Iacob – cum se numea din botez viitorul ierarh – a fost crescut de mama sa in buna cinstire de Dumnezeu.

Nemaiavand neamuri in Raguza, aceasta s-a mutat la un frate al ei care era negustor in orasul Ohrida. Aici Iacob urma invatatura cartii pana la varsta de 15 ani cand, aprins de dragostea lui Dumnezeu, isi inchina viata Mantuitorului Hrisos, intrand in manastirea Maicii Domnului din acel oras, unde continua cu invatatura si citirea cartilor sfinte. Dupa cinci ani de nevointe duhovnicesti, dornic de o viata mai retrasa, paraseste Ohrida si apuca drumul Sfantului Munte Athos. Acolo intra in manastirea Pantocrator unde, dupa o viata aspra si cu multe osteneli, in post si rugaciuni toata noaptea, incepe sa urce cu multa sarguinta treptele desavarsirii. Cu nespusa bucurile si puternic miscat de dumnezeiasca chemare, primeste tunderea in monahism, sub numele de Iosif, imbracand schima marelui si ingerescului chip.

Era in primavera vietii, cand atingea abia 21 de ani ai trairii sale. De acum, sufletul tanarului schimonah Iosif, intr-aripat cu dumnezeiescul dor, uimeste pe toti sihastrii Sfantului Munte cu desavarsita lepadare de sine, cu smerita cugetare, cu totala neagoniseala cea de buna voie si cu intreaga intelepciune. Cine poate socoti noianul nevointelor lui celor de multe feluri, asprele postiri prin care isi strunea trupul si isi intarea sufletul, lacrimile ce-i curgeau fara incetare in timpul privegherilor de toata noaptea, suspinele cele dintru adanc ale inimii, culcarile pe jos si tainica rugaciune care il rapea la cer si il unea cu Dumnezeu prin Duhul cel Preasfant, cea intru totul daruire de sine pentru dragostea de Dumnezeu si de aproapele? Intr-acest chip desavarsindu-se pe sine, noul monah a devenit cu totul strain de orice patima. Dumnezeu i-a deschis mintea intru patrunderea sfintelor Scripturi, incat ii covarsea pe toti cu intelepciunea.

Fiind smerit cu mintea si bland cu inima, Dumnezeu i-a daruit putere a cuvantului prin care misca inimile tuturor, induiosandu-le pana la lacrimi si intr-aripandu-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curatenia lui sufleteasca in inalta sfintenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a imbracat, printre alte daruri, si cu acela al facerii de minuni. Parintii din Sfantul Munte, care sufereau de diferite boli ale firii, veneau la parintele Iosif si, prin rugaciunile lui, se tamaduiau de toata neputinta.

Ca o comoara nepretuita este purtat pe rand in manastirile Hilandar, Xiropotam, Vatoped si in alte manastiri, schituri si chili ale Sfantului Munte. Peste tot, marele duhovnic si de minuni factor, parintele Iosif este imbratisat cu caldura iar invataturile lui, pline de puterea Duhului Sfant, sunt puse la inima si pastrate cu mare scumpatate.

Fiind nevoie de un indrumator iscusit in cele duhovnicesti, dar in acelasi timp si de un bun organizator al vietii monahicesti dupa randuielile marelui Vasile, la cererea patriarhului Constantinopolului este trimis egumen pentru marea lavra a Sfantului Stefan din Adrianopol. Acolo ramane 6 ani, muncind fara preget la reorganizarea si punerea in randuiala a pravilelor duhovnicesti si regulilor vietii celei de obste.

Dupa alta bucata de vreme este pus egumen in marea lavra romaneasca Cutlumus, veche ctitorie voievodala a domnitorilor romani, incepand cu Vlaicu Voda, iar in acea vreme puternic sustinuta si inzestrata cu toate cele de trebuinta de domnitorii Matei Basarab si Vasile Lupu. Obstea monahala a manastirii Cutlumus era formata din romani nord-dunareni, moldovlahi, transilvaneni si banateni.

Si fiind incarcat de ani indelungati, cam optzeci la numar, egumenul Iosif se retrage in linistea unei chili a manastirii Vatoped, dar nu se bucura mult de aceasta liniste. Scaunul mitropolitan al Timisoarei devine vacant. Romanii banateni doresc ca mitropolit al lor pe fostul egumen al lavrei romanesti din Muntele Athos, pe Iosif, care dobandise deja faima de sfant.

Asa se face ca parintele Iosif, fara voia lui, este hirotonit arhiereu si ridicat la rangul de mitropolit al romanilor din Tara Banatului, pentru care primeste cuvenitele intariri in anul de la nasterea Domnului nostrum Iisus Hristos 1650.

In drum spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfantul Iosif, impreuna cu cei care il insoteau, trec Dunarea pe la Palanca. La trecerea Dunarii se zice ca s-au speriat caii de la trasura in care se afla mitropolitul si nu voiau cu nici un chip sa urce pe podul umblator. Atunci s-a coborat Sfantul Iosif din trasura si luand caii de haturi, ei indata s-au linistit si urcandu-se cu trasura pe pod, au trecut Dunarea.

Pe cand mergea Sfantul Iosif spre cetatea Timisoarei si se apropia de satul Sama (Jamul Mare), iata ca in fata lui apare o ceata de calareti turci, care au intrebat: “Cine este marele preot ghiaur care merge la Timisoara?”. La aceasta intrebare, de care s-au speriat toti insotitorii, Mitropolitul Iosif a raspuns ca el este cel cautat. Atunci mai marele cetei de calareti, aga Ismail, s-a coborat de pe cal si cu multa smerenie l-a rugat pe Mitropolit ca “in numele lui Alah si al lui Iisus” sa se intoarca la Varset, fiindca a lui cadana este de trei zile in chinurile nasterii. Si i s-a aratat in vis ingerul ei crestin si i-a spus ca pana nu va trece prin fata casei trasura preotului cel mare, care merge la Timisoara, nu-i va da Alah usurare. Si tot ingerul a spus ca sa mearga sotul ei, aga Ismail, sa-l intampine pe marele preot ghiaur in satul Sama si sa-l roage sa se intoarca la Varset. Si l-a rugat aga Ismail pe Sfantul Iosif cu multa smerenie sa se intoarca la Varset, ca ii va da orice ii va cere. Sfantul raspunse ca e gata sa-i implineasca dorirea, nu insa pentru bunuri lumesti, ci pentru a implini voia Domnului din ceruri. Intrebat daca e bine oare sa asculte de rugamintea unui pagan si sa faca voia lui, Sfantul a raspuns:

“Dumnezeu Unul este in Sfanta Treime peste toti si nimeni a cunoaste caile Lui nu s-a invrednicit, si ascultare a-I da dator este fiecare om prin gura caruia ar vorbi Domnul”.

In timp ce Mitropolitul Iosif, cufundat in rugaciune, trecea prin fata casei lui aga Ismail, sotia lui s-a usurat pe loc si a nascut un baiat, iar aga Ismail a cazut in genunchi in fata Sfantului si i-a sarutat dreapta cu lacrimi de recunostinta. Unii cred ca acest copil, facandu-se crestin si apoi calugar, a ajuns dupa aceea episcop la Caransebes, daruindu-se cu totul slujirii lui Dumnezeu.

Apropiindu-se Sfantul Iosif de cetatea Timisoarei, a fost intampinat cu mare alai. Si pe cand in dangatul clopotelor se indrepta spre biserica, iata ca a fost scos inaintea mitropolitului un olog de 20 de ani in suferinta, peste care punandu-si el mainile si cu multa umilinta rugandu-se Stapanului Hristos, indata se facu sanatos. Multimea, vazand minunea, s-a spaimantat si ingenunchind in fata lui cu lacrimi ii saruta vesmintele si marea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, savarsita prin alesul Sau.

Asezarea in scaun a Sfantului Iosif ca mitropolit al Banatului s-a intamplat in ziua de Sfantul Ilie a anului 1650. Si a pastorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste tinuturi romanesti vreme de trei ani.

In acest timp a organizat Biserica, a intemeiat scoli pentru pregatirea preotilor, a inaltat sfinte altare, a cercetat manastirile si parohiile banatene, ducand mangaiere si lumina pastoritilor sai.

Pasa Fasli il iubea pe Sfantul Iosif si il respecta. Multi turci, lepadandu-se de legea lor, au primit botezul si aceasta pentru ca Sfantul Iosif ii iubea pe toti deopotriva, iar usa lui era deschisa tuturor. Blandetea, milosteniile si invataturile lui pline de foc dumnezeiesc, intr-adevar cucereau pe oricine. Deci, atat crestinii cat si musulmanii, il aveau intru mare evlavie pentru sfintenia vietii lui si pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu il inzestrase.