Citat:
În prealabil postat de Ovidiu b.
O unguroaică – Florescu Csilla Gyöngyvér
Nu l-am cunoscut personal, dar când am ajuns la mormântul lui, și am îngenuncheat… Parcă-l cunoșteam. Parcă era rudă cu mine. Asta am simțit.
|
Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:
„Simțirea trupului este lemnul cunoștinței binelui și răului.
Căci în ea se află adevărata pornire nerațională, de care omul a luat poruncă dumnezeiască să nu se atingă cu încercarea prin faptă. [însă] nu a păzit-o.”[...]
„Când (simțurile) nu primesc simțirea lucrurilor, se va câștiga biruința fără luptă” (Cuvântul 44, p. 230). [...]
23.
Casa cea gândită a sufletului trebuie să aibă și portar
Ia aminte să ai și un portar care să păzească această casă, însă nu vreo femeie - adică simțirea cea smerită * (*Cu sensul de „slabă”). sau înțelegerea cea neputincioasă după cum avea Ievoste și pentru aceasta a fost omorât; ci gândul cel viteaz și atent, după cum filosofează dumnezeiescul Nil [...]
Iar Sfântul Talasie zice: „Semnul că mintea se îndeletnicește cu cele inteligibile ÎI avem în aceea că disprețuiește toate cele ce desfătează simțirea” (FR 4, Cuviosul Talasie Libianul și Africanul, Suta a doua, cap. 45, p. 27). [...]
Astfel, mai întâi [să vină] la simțirea și la bizuirea [atât] pe această zidire văzută [materialnică], cât și pe dumnezeiasca Scriptură. în al doilea rând, de la această simțire să fie dusă de mână de către povățuirea rațională la înțelepciunea, bunătatea, puterea, darul, dulceața, precum și la celelalte lucrări și slujiri ale Ziditorului care se văd- în zidiri și în Scriptură. Iar în al treilea rând, cu aripile lucrării celei înțelegătoare, atât cât este cu putință, să se suie de la aceste lucrări și slujiri ale Lui la cunoașterea și privirea însăși a Ziditorului [acestor] creații și a Dătătorului dumnezeieștii Scripturi, Care face niște lucrări ca acestea. [...]
Ți-ai păzit simțurile tale cele din afară ca să nu-și dobândească dulcețile cele simțite; ți-ai păzit simțirea cea din afară a nălucirii [închipuirii] ca să nu-și închipuiască chipurile cele pătimașe și ți-ai păzit mintea și inima ta de patimi și de gândurile cele pătimașe. Să asculți acum care sunt dulcețile duhovnicești și care ale minții, pentru care am zis la început.
Șase sunt locurile dulceților celor duhovnicești
Șase socotesc că sunt cele mai importante izvoare, locuri și materii din care se nasc și ies dulcețile minții:
1. Lucrarea dumnezeieștilor porunci și împlinirea voii celei dumnezeiești;
2. Câștigarea faptelor bune care îndumnezeiesc;
3. Cuvintele dumnezeieștilor Scripturi;
4. Rațiunile zidirilor;
5. Rațiunile iconomiei celei în trup a Domnului;
6. Privirea la cele ce sunt și la săvârșirile lui Dumnezeu [la creația lui Dumnezeu].
Să vedem ce ne învață despre lupta, supunerea, convertirea, folosirea și încetarea simțirii de către minte prin lucrarea de pocăință Sfântul Cuvios Talasie Libianul și Africanul, izvorâtorul de mir:
40. Vederea [contemplarea] celor supuse simțurilor este o lucrare comună a minții și a simțirii. Dar cunoștința celor inteligibile este numai a minții
41. Este cu neputință minții să se îndeletnicească cu cele inteligibile, de nu va tăia afecțiunea fată de simțire și față de cele supuse simțurilor.
42. Simțirea e dusă de o împătimire firească spre cele supuse simțurilor și fiind atrasă de acelea trage după sine și mintea.
43. Încovoaie simțirea spre slujirea minții și nu-i da vreme ca să o tragă ea pe aceea spre sine.
44. Când se întâmplă ca mintea să se îndeletnicească cu cele supuse simțurilor, atrage simțirea la ea, ridicând în minte cele ce stau în față.1
45. Semnul că mintea se îndeletnicește cu cele inteligibile îl avem în aceea că disprețuiește toate cele ce desfătează simțirea.
46. Când mintea e deschisă spre vederea celor inteligibile, are față de ele o plăcere cu anevoie de pierdut.
47. Când mintea se îmbogățește de cunoștința Unității, a pus cu totul stăpânire și pe simțire.
48. Împiedică-ți mintea să se învârtească în jurul celor supuse simțurilor, ca să nu-și rodească prin ele plăceri și întristări.
49. Cele cu cari se îndeletnicește mintea întru cele dumnezeiești, își fac și din partea pătimitoare [pasională, afectivă] armă dumnezeiască. (Vezi și Maxim Mărturisitorul, Ambigua. P, G. 91, 1113.)
50. Este cu neputință minții să se pătrundă de cunoștință,1 de nu-și va fi apropiat mai înainte partea pasională din sine prin virtuțile sale.
51. Mintea se face străină de cele ale lumii, atunci când își taie orice afecțiune față de simțire.
52. De firea părții raționale a sufletului ține să se îndeletnicească cu cunoștința lui Dumnezeu; iar de a celei pasionale, să îmbrățișeze dragostea și înfrânarea.
53. Este cu neputință minții să zăbovească la un lucru supus simțurilor, dacă n’a câștigat o patima față de el.
54. Minte desăvârșită este aceea care sa îmbibat de cunoștință; iar suflet desăvârșit este acela care sa țesut cu virtuțile.
55. Afecțiunea minții față de simțire o face roabă plăcerilor trupului.
56. Mintea e clintită din locul cunoștinței, când partea pasională [afectivă] a sufletului iese din virtuțile sale.
57. Am luat putere să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne vom face, de nu ne vom dezbrăca de patimi.
58. Nimenea să nu-și închipuie că a ajuns fiu al lui Dumnezeu în chip actual, dacă nu a dobândit încă în sine trăsăturile dumnezeiești. [...]
5. Gândului rău îi premerge patima. Iar pricina patimii este simțirea [percepția prin simțuri], precum pricina relei întrebuințări a acesteia este mintea.
6. Încuie simțirea și războiește închipuirea [prejudecata]; și dezrădăcinează patimile cu armele poruncilor. [...]
83. Pricinile gândurilor rele sunt păcatele; a păcatelor, neascultarea; a neascultării, înșelăciunea simțirii; iar a înșelăciunii acesteia, negrija minții de a o păzi pe aceasta.