[AlinB]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Textul biblic, în special NT, nu este un tratat exhaustiv de teologie, cum suntem noi deprinşi să aşteptăm în preocupările noastre cognitive obişnuite.
Mai apropiat de realitate ar fi să gândim textul în termeni de "seminţe". O astfel de abordare, dacă nu mă înşel, sugera în urmă cu ceva timp Mihailc. Sper că nu am înţeles greşit.
În ce mă priveşte, eu înţeleg cam aşa:
precum un copil recunoaşte deîndată vocea mamei, deosebind-o dintre sunetele şi zgomotele ambientului, urechea lui fiind mereu sensibilă, "specializată" deplin la glasul mamei sale,
aşa şi sufletul omului recunoaşte deîndată cuvântul Adevărului, atunci când îl întâlneşte.
Vreau să spun că dovada cea mai bună a veridicităţii textului biblic se află chiar în noi. Sufletul nostru este cel mai în măsură să recunaoscă deîndată, fără putinţă de a se înşela, Glasul Părintelui său.
Cum este posibil, atunci, ca unii să nu recunoască?
Păi, s-a tot spus: unii sunt surzi. Unii nu au "urechi de auzit". (zice Domnul)
Dar cum e posibil ca aceste urechi să aparţină numai unora? Să fie aceştia "aleşi"?
Pe tema asta s-a cugetat şi s-a scris prea mult ca să pot eu rezuma acum. Am amintit dilema doar pentru că punerea ei în discuţie certifică, singură de ar fi, realitatea capacităţii omului de a recunoaşte Glasul Făcătorului său.
Faptul că unii oameni nu aud sau nu văd nu înseamnă că urechile şi ochii nu ar fi de folos, că nu ar avea rost într-o lume unde există sunete şi lumină.
*
În alt chip, înţeleg şi că omul e asemenea unui instrument muzical, unei harpe de pildă sau unei tobe etc. Când instrumentul este atins, atunci apare un fenomen nou - sunetul prin care răspunde instrumentul. Uneori se înalţă chiar muzică!
Ei bine, asemenea unui instrument muzical sufletul nostru vibrează într-un chip anume la atingerea lui de către cuvântul Scripturii. Se aşază un anumit înţeles şi un anumit simţământ inconfundabil. Nici o altă atingere nu lasă în noi aceste trăiri. Tocmai prin calitatea inconfundabilă a acestora noi recunoaştem (identificăm) atât pe Cel Care ne-a mişcat cât şi valoarea de adevăr a textului biblic.

*
Dar "instrumentul" cel mai fin din noi, cel mai potrivit pentru "muzica" la care ne cheamă Domnul, cred că este credinţa.
"Cîntînd" pe coardele credinţei noastre cu "degetele" versetelor şi pericopelor, ori cu mângâierea lină a "palmei" care este Scriptura în ansamblul ei, Domnul ne dă posibilitatea să auzim cea mai frumoasă şi veridică muzică dintre toate: Glasul Iubirii Lui.
Când El ne spune "Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru" se referă tocmai la credinţă, prin mijlocirea căreia putem auzi Însuşi Glasul Împăratului şi Îl putem vedea, uneori aievea.

Textul biblic este mult mai apropiat sufletului nostru decât credem uneori, prinşi în vuietul şi bruiajul minţii noastre mundane. De aici şi necesitatea unei fărîmiţe, măcar, de asceză.

Dupa textul asta subiectul ar fi trebui declarat inchis. Restul e doar zgomot de fond.