@ LapetiteMoc - eu cred ca toti oamenii isi doresc asta, inclusiv preoti, calugari, cei din ierarhii.
Este ceva omenesc si firesc, fara de care nimeni n-ar putea exista. Pentru ca te intrebi atunci: la ce bun efortul tau?
Calugarii, ca-i aminteam aici - unii scriu lucrari, dau lectii si predici si pe urma multime de oameni dau buzna si cauta, ii citesc, ii prea-maresc. Asta oare nu este pacat, dupa voi?
Si preotii sunt si se simt altfel, mai presus, sunt respectati, inconjurati de oameni.
Exista o granita invizibila intre ceea ce spun eu aici si smerenie. Iisus a facut multe, stia ca este astfel, a fost adulat de oameni, si cautat, dar...a fost smerit. A stiut sa fie asa, fara a pierde totusi si iubirea oamenilor.
Aici este punctul delicat: sa stii sa fii smerit, sa faci un lucru bun, dar sa ramai si in umbra si mai ales...sa nu cazi sufleteste.
Exista si cazuri in care oameni au facut ceva bun, dar neavand recunoastere (dupa sufletul lor), neavand iubirea, nu numai ca n-au mai avut forta sa continue, dar au si cazut in depresie si chiar pacat mai mare...sinucidere.
Nu stiu, mi-e greu sa explic, pentru ca se aluneca f.usor in pacat, chiar dintr-un lucru bun.
|