[sophia]

Ca una care s-a framantat mult si a citit mult in acest domeniu pot sa spun ca temerile celor care nu pot adopta nu sunt prejudecati, sunt realitati.
La fel anumite sentimente si intrebari ale parintilor adoptatori nu sunt infantilisme sau prostii.

Din nou judeca unii care nu au trecut prin astfel de situatii.
Poate macar daca ati citi cate ceva, sau v-ati uita pe vreun forum de specialitate...

Cateodata si mie imi vine sa judec pe unii care nu au copii pentru ca nu vor, sau sa judec pe unii care au posibilitati si totusi nu vor sa faca nimic, nici sa adopte.
Nu poti stii ce este in sufletul omului si ce traume se ascund.

Unii spun: ei ce, un copil este un copil, indiferent de unde este. Nu este asa!!!
Una este copilul tau propriu si alta copilul adoptat, un copil strain.
Ca dovada: pe parintii naturali nu-i controleaza nimeni la nastere si si nici dupa, ce fac cu el. Numai in situatii critice ii mai reclama careva si intervin institutiile in drept.

Pe cei care vor sa adopte in schimb ii controleaza pana in firul de par si inainte si dupa adoptie. Dar ce e mai grav, nimanui nu-i pasa de fapt de ei.
Da, trebuie sa fie parintii potriviti pentru copii. Dar trebuie sa fie multumiti si unii si altii ca sa functioneze relatia fara probleme.
Parintii adoptatori nu sunt sfatuiti (sau nu suficient). Iti da o poza si trebuie sa hotarasti daca iei sau nu copilul. Si daca refuzi e posibil sa nu mai capeti altul. Sau iti respinge dosarul pentru te miri ce.

Un parinte natural are timp 9 luni de zile sa se obisnuiasca si sa se pregateasca pentru copilul ce va veni. Si tot mai apar probleme. Unul adoptiv trebuie sa fie perfect si numai actele (o gramada) conteaza.
Si de multe ori nici nu ti se spune adevarul: cu parintii, cu sanatatea etc.

Parintii si rudele naturale au voie sa suceasca procesul adoptiei cum vor ei. Au dreptul sa intervina si sa se opuna. De ce? Daca l-au abandonat, daca nu-l pot creste?

Adoptia este un lucru foarte greu si delicat, un lucru de suflet. Si daca nu-l faci pe deplin constient si informat si multumi, mai bine nu-l faci. Poti sa faci mi mult rau si tie si copilului.

Un copil adoptat este mai dificil decat unul natural, el vine cu un bagaj mai mult sau mai putin cunoscut, cu boli si traume.
Parintii adoptivi au o mai mare raspundere decat cei naturali.
Ce se intampla la o anumita varsta, de obicei la pubertate este o realitate si trebuie luata in calcul.

Nici eu nu prea inteleg de ce copii adoptati reactioneaza atat de negativ atunci cand afla adevarul. Ca se duc sa caute parintii naturali mai inteleg. Vor sa-si cunoasca radacinile, rudele. Unii mai au frati surori si pot sa nu mai fie singuri pe lume (in sensul asta). Pentru multi este si un soc intalnirea cu rudele naturale, daca ei se gasesc in conditii proaste (droguri, alcool, pe strazi, penali, etc.). Si te intrebi de ce totusi? De ce vor sa-i afle? Asta este natura.
Unii vad, afla ce vor si apoi sunt mai departe fericiti in familia adoptiva, altii dimpotriva...Nu stiu.
Am cunoscut pe cineva care a fost abandonat intr-un orfelinat (in alta tara) si a fost apoi adoptat. Este un caz mai rar de reactie: aceasta persoana nu doreste sa-si cunoasca parintii. Pur si simplu nu poate intelege si ierta faptul ca l-au abandonat. Asta simte.

Exista o vorba: "sangele apa nu se face." Si cred ca este o explicatie reala in multe cazuri. Si pentru cei care nu doresc sa infieze copii. Care nu vor decat un copil natural.

Sunt sentimente firesti, omenesti.

Si tot foarte controlate sunt si dadacele - doar dam copii pe maini straine. Si aici se pot pune niste intrebari. Ca uite ca se pot intampla probleme exact de la rude, mai degraba decat de la straini (ex. bunici, unchi, matusi care nu numai ca neglijeaza copiii, dar le mai si fac rau uneori (vezi violurile)

Avort versus abandon. Totusi sa diferentiem. Abandonul nu este o crima. Nu este omorat nimeni. Nici macar nu este in toate cazurile un pacat. Sunt situatii unde este necesar. Daca un parinte nu are posibilitatea materiala sau morala sa se ocupe de copil, mai bine renunta la el si il da la altcineva care poate sa-i ofere o viata mai buna.
Nu intotdeauna cel care renunta la copil o face din rautate, sau depravare.

Aici ar trebui mai degraba sa ne punem alta problema: da, luptam impotriva avortului, dar nu este suficient. Copilul poate fi abandonat dupa nastere. Si atunci ce s-a rezolvat? Oamenii trebuie ajutati sa accepta copilul si sa-l poata creste cum se cuvine, ei insisi.
Si nu numai parintii vor fi judecati la o adica, vom fi judecati noi toti care nu am facut ce trebuia.