[cristiboss56]

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii ii erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie manca împreună la masă, însa mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mana după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masţ. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui.
Până-ntr-o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot audă cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicul manca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă bunicul îşi manca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor.
S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost randul părinţilor să rămână fără cuvinte.
O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, pâna la sfârşitul zilelor lui.
Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjată dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
Sursa: după o povestire de Lev Tolstoi