[ioanna]

Există punte de vedere în accepţiunea musulmanilor potrivit cărora, jihadul ar fi o poruncă a lui Allah, iar cuvintele Profetului (hadith) ar glorifica jihadul:„Omul ce va participa la războiul sfânt pentru slăvirea lui Allah şi nu-l mână nimic altceva decât credinţa în Allah, va fi răsplătit de Allah, fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar fi greu urmaşilor mei (fără mine?!), nu aş ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt şi mi-ar place să fiu martir pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat şi martirizat pentru cauza lui”[25].

Aceste aprecieri pot conduce la concluzia că proclamarea jihadul în prezent nu reprezintă o întelegere greşită a Coranului. Chiar „dacă doctrina coranică a jihadului nu este în mod fundamental războinică, este totuşi clar că, încă de la origini, războiul a fost un element constitutiv al primei comunităţi islamice întru credinţă… războiul dus pe calea Domnului, este deci considerat ca o operă pioasă şi merituasă”[26]. Altfel spus dimensiunea războinică a religiei islamice nu este condamnată „nici de revelaţia coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai că Mahomed nu a respins folosirea violenţei ci chiar a predicat-o şi nu a ezitat să-i asasineze pe câţiva dintre adversarii săi”[27].

Legitimitatea jihadului în lumea islamică, raportată la conotaţiile sale religioase, nu poate fi însă decisă de o moralitate abstractă şi nici nu este tributară unei anume ideologii sau doctrine politice. Declanşarea jihadului are loc doar în urma unei analize atente a învăţaţilor musulmani (ulama), proclamată printr-un decret religios ( fatwa), conform legii islamice (sharia).


3.1 Fundamentalismul islamic şi jihadul

În prezent, noţiunea de jihad este reinventată, personalizată şi transformată în instrument politic. Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanşării jihadului ca îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva Occidentului. După războiul din Afganistan de la sfârşitul anilor 1980, arată Gilles Kepel, cultura jihadului a devenit globală[28]. Mutaţia survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci şi într-o transformare ideologică (de la comunism la anti-modernism, a se citi anti-occidentalism) şi strategică (de la războiul de gherilă pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupaţia unor forţe militare străine la atentate teroriste nediscriminatorii în orice punct de pe glob). Oliver Roy explică impactul doctrinei jihad-ului ca „o reacţie la schimbările sociale şi economice generate de modernismul globalizant”[29].

Pentru justificarea acţiunilor, grupările fundamentalist musulmane caută să identifice în istoria şi gândirea islamică elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenţei politice împotriva civilizaţiei occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de jihad. Prin promovarea acestui punct de vedere cu atentate sinucigaşe, grupările fundamentalist islamice au reuşit să reducă percepţia Occidentului cu privire la religia islamică la o structură politico-ideologică monolitică cu caracter violent, retrograd şi anti-modernist.

Unul dintre obstacolele majore în înţelegerea corectă a religiei islamice este legat de folosirea frecvent eronată a cuvântului obişnuit jihad în înţelesul iniţial atribuit acestuia.

Cea dintâi asociere a acţiunii militare cu cuvântul jihad s-a petrecut la distanţă de secole după moartea profetului Mahomed şi chiar acea utilizare tardivă era o extindere a unui concept mai profund, de o importanţă esenţială pentru credinţă, un concept care guvernează şi astăzi semnificaţia cuvântului.

3.2. Terorism – “fundamentalist religios”

Realitatea confirmă că în categoria „motivaţiei ce stă la baza acţiunii teroriştilor sunt şi motive de ordin cultural[30]”. Valorile culturale tradiţionale pot motiva acţiunile unor persoane într-o manieră de neconceput pentru un observator extern. În societăţi în care oamenii se identifică în termenii apartenenţei la un anumit grup (familie, clan sau trib), poate exista o dispoziţie către autosacrificiu rar întâlnită în alte comunităţi.O determinare majoră a terorismului pe baze religioase este percepţia „intruşilor” şi anticiparea unei ameninţări la adresa supravieţuirii unui grup etnic. Teama de a fi exterminat din punct de vedere cultural sau religios, conduce uneori la o violenţă care, pentru o persoană care nu a trecut printr-o experienţă similară, poate părea iraţională. Toate fiinţele umane sunt sensibile în faţa ameninţărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică. Din aceste valori fac parte limba, religia, apartenenţa la un grup, ţară sau teritoriu natal. Pericolul de a pierde una dintre aceste valori poate determina reacţii de apărare, şi nu de puţine ori, acţiuni xenofobe.

Religia poate fi una dintre cele mai volatile valori în acest sens. O ameninţare la adresa religiei unei persoane pune în discuţie nu numai prezentul, dar şi trecutul şi viitorul acelei persoane. Multe religii, inclusiv creştinismul şi islamismul, sunt într-atât de încrezătoare în justiţia lor încât au utilizat forţa pentru a obţine adepţi.

Terorismul în numele religiei poate fi în mod special violent. Ca de altfel toţi teroriştii, cei care sunt motivaţi religios, îşi văd acţiunile în mod sigur morale şi chiar ca sancţiuni divine. Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă sau terorismul religios, foloseşte violenţa pentru a îndeplini ceea ce susţinătorii numesc obiective ordonate de divinitate. Studii recente evidenţiază că, în prezent, „organizaţiile teroriste de esenţă fundamentalist-islamică sunt cele mai active şi cele mai dăunătoare actualului mediu de securitate[31]”.

Multitudinea organizaţiilor teroriste, în special de sorginte islamică pare greu de înţeles şi explicat atunci când islamul, prin esenţa lui, este o religie a milosteniei şi prin urmare nu permite terorismul. În Coran spre exemplu, se menţionează: „Allah nu vă opreşte să faceţi bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din căminele voastre, ba din contră, să fiţi foarte buni şi drepţi, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi”[32]

Crima este considerată al doilea păcat major şi Profetul avertizează că, în Ziua Judecăţii, primele cazuri care vor fi judecate între oameni vor fi acelea de vărsare de sânge, adică de omor şi rănire.

Luând în considerare cele de mai sus, precum şi prevederile altor legi islamice între care incitarea la acte de terorism, distrugerea clădirilor şi proprietăţilor, bombardarea şi mutilarea oamenilor nevinovaţi, toate sunt acte detestabile şi inacceptabile în islam şi pentru musulmani. Musulmanii urmează o religie a păcii, milosteniei, iertării şi marea majoritate a musulmanilor nu are de-a face cu evenimentele violente care le sunt asociate. Dacă un musulman comite vreun act de terorism, atunci se face vinovat de violarea legilor islamice.

Cu toate acestea, în prezent fundamentalismul islamic îşi propune „să distrugă toate statele şi guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei islamice, tot ce nu ţine cont de naţiunea care-l guvernează”[33]. Percepţia răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a certitudinii şi purităţii religioase, cu rădăcini într-un „trecut imaginat” (califatul islamic mondial) sau cu unul dintre rarele mijloace de activism politic al civilizaţiei islamice, în vederea restaurării acelui trecut glorios, poate fi fundamentată sau invalidată prin studierea rădăcinilor istorice ale fenomenului[34].

Folosirea unui vocabular fanatico-religios precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciaţi”, „martiri”, „războaie sfinte”, „pământ sfânt”, „inamici ai islamului”, „partidul lui Dumnezeu” şi „marele Satan” denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o provocare totalitară atât faţă de islamul tradiţional cât şi faţă de democraţia modernă[35].

Epoca post-modernă a fost martora destrămării civilizaţiei şi instituţiilor islamice, a dezintegrării fundamentului moral ceea ce generează un sentiment de instabilitate, de anomie în lumea musulmană. În acest context ideologic trebuie plasat Osama bin-Laden, care propovăduie musulmanilor o versiune universală, pură a religiei islamice, despuiată de sfinţii săi, de obiceiurile şi tradiţiile locale. În accepţiunea fundamentaliştilor, islamul nu se va conforma obiceiurilor şi tradiţiilor sociale alogene, credinţa în Coran fiind considerată singura cale demnă de urmat[36].

Este adevărat că terorismul poate fi apanajul oricărei religii, dar putem identifica în cazul fundamentalismului islamic unele caracteristici specifice care ţin de cultura şi istoria lumii musulmane. Astfel tradiţiile islamice, precum obligaţia fiecărui musulman de a purta un „război sfânt pentru apărarea islamului (jihad), împotriva infidelilor”, chiar şi prin atentate sinucigaşe, sunt aduse în prim plan pentru a legitima activităţile teroriste, în timp ce concepte precum toleranţa, egalitatea şi pluralismul, deşi sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt ignorate[37].

În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică îşi arogă dreptul de a declara „război sfânt” în numele islamului, chiar dacă, la fel ca în alte religii, Coranul nu susţine terorismul.