[adam000]

...continuare...

Din toate acestea putem concluziona că parohia a apărut ca un rezultat al necesităţii. Creşterea puternică a numărului credincioşilor din oraşe, precum şi a celor din mediul rural, precum şi îndelungata absenţă a episcopilor din Bisericile lor au constrâns Biserica să încredinţeze prezidarea Euharistiei preoţilor, astfel încât Euharistia cea una prezidată de episcop s-a împărţit în mai multe adunări care aveau în centru prezbiteri. Deşi a fost vorba de o dezvoltare fiziologică nu de una revoluţionară, Euharistia cea una, adusă de episcop, prin care fiecare Biserică se constituia ca un întreg, ca Trupul unitar al lui Hristos, nu mai exista. Vom vedea în continuare cum a întâmpinat Biserica această nouă realitate.

Mai întâi trebuie să amintim faptul că atunci când prezbiterul a început să preia unele din oficiile episcopului se cerea o poruncă expresă din partea acestuia din urmă şi o delimitare clară a atribuţiilor care i se încredinţau primului. Despre aceste condiţii mărturiseşte deja Ignatie când scrie: „Acea Euharistie să fie socotită bună, care este săvârşită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit”. Întregul sens al afirmaţiei este că Ignatie vrea să fie asigurat caracterul episcopocentric al adunării euharistice. În acest duh al lui Ignatie s-a făcut încredinţarea către preoţi a unor oficii ale episcopului, atunci când, la mijlocul sec. III, a apărut parohia. Exemplele pe care le avem ne demonstrează că la începutul apariţiei parohiei în istorie, aceasta nu constituie o unitate euharistică autonomă, ci doar o prelungire a Euharistiei episcopale sub presiunea unor constrângeri de ordin practic. Biserica a insistat însă în continuare pentru păstrarea Euharistiei celei una, sub conducerea episcopului şi după apariţia parohiilor. Străduinţa aceasta se poate observa cu claritate în practica cunoscută sub numele „Fermentum”. Practica aceasta consta în trimiterea prin intermediul acoluţilor a unor părţi din Euharistia săvârşită de episcop către cei care nu puteau lua parte la aceasta şi mai ales către acele adunări în cadrul cărora Euharistia era săvârşită de prezbiteri, deci către parohii. În cazul din urmă prezbiterul era dator să amestece bucăţica din Euharistia episcopului cu Euharistia săvârşită de el. Fermentum-ul înfăţişează aşadar ezitarea Bisericii de a părăsi săvârşirea Euharistiei celei una. Altfel nu poate fi explicat faptul că, în mijlocul fricii persecuţiilor, doi acoluţi – funcţie creată special în acest sens – trebuia să traverseze străzi, adesea chiar graniţele oraşelor pentru a duce în adunările parohiale bucăţi din Euharistia făcută de episcop. Justificarea Fermentum-ului constă doar în convingerea Bisericii că Euharistia nu este de conceput în afara aceleia una, celebrată de episcop, şi prin urmare Euharistia săvârşită de prezbiteri în parohii avea nevoie de prezenţa episcopului în ea. Probabil că practica Bisericii noastre Răsăritene de a pune în potir părticica IS după frângerea agneţului şi înainte de împărtăşirea preoţilor este chiar de la sfârşitul sec IV, de când concomitent cu statornicirea instituţiei parohiilor, practica Fermentum-ului a încetat.

Când însă nu s-a mai folosit fermentul s-au căutat alte elemente care să exprime principiul unităţii Bisericii, cu alte cuvinte pentru a se asigura vie şi în parohii prezenţa episcopului, astfel încât să nu existe mai mult de o Euharistie în aceeaşi Biserică. Astfel, după apariţia parohiei şi încredinţarea către preoţi prin hirotonie a dreptului de a săvârşi Euharistia: a) Toate dipticele liturgice păstrate conţin numele de episcopi şi nu de preoţi. b) Până astăzi a rămas ca element absolut obligatoriu al slujirii preoţeşti pomenirea numelui episcopului locului în momentul central al anaforalei euharistice. c) Este necesară folosirea antimisului cu semnătura (şi deci binecuvântarea) episcopului locului de câte ori se săvârşeşte Euharistia. Menţionăm aici şi canonul 31 al sinodului Trulan (691/692) care spune că nici un prezbiter nu e permis să săvârşească Euharistia în casă de rugăciune fără binecuvântarea episcopului locului. Prin urmare, parohia, departe de a constitui o unitate euharistică autonomă şi suficientă sieşi, a apărut ca o extensie în spaţiu a Euharistiei celei una, săvârşite de episcop. Parohia nu este altceva decât o distribuţie locală a syntronului prezbiterilor, în timp ce unicul centru al unităţii euharistice continuă să rămână tronul episcopului, din care ia fiinţă fiecare Euharistie parohială. Prezbiterul celebrează astfel Euharistia în numele episcopului, care a rămas singurul cap al trupului mistic al Bisericii lui Dumnezeu. Astfel fiecare Euharistie continuă şi după apariţia parohiilor să fie acelaşi trup al lui Hristos.