Citat:
În prealabil postat de Moroco
Iesirea din hipnoza, sugestie si autosugestie, din programul pe care il executi in absenta puterii de a i te opune, din teoriile, filozofiile de viata si din obisnuintele personale in care stai ca un traitor involuntar ... se face prin Credinta in Cuvantul lui Dumnezeu.
(text foarte lung și foarte frumos și bun, dar pe care, din păcate, nu-l poate nimeni citi în întregime și întelege pentru că nu mai putem avea răbdare socotind că e inutil să citim texte așa de lungi și obositoare)
|
Foarte frumoasă pledoaria despre hipnoză pe baza unei introspecții facută în trup si în sine, acolo unde se afla eul și supra-eul egoist.
Toată supărarea asta furioasă, hipnotică, pleacă de la o idee foarte simplă. Omul nu poate să creadă, să înțeleagă că Domnul și Dumnezeirea e cea Care are întotdeauna dreptate iar această dreptate totală, permanentă, nu vine din faptul ca ar fi un dumnez-idol care are o dreptate infailibilă și invincibilă de tip idol căruia ar trebui să-i dai dreptate orbește fără nicio cercetare și cunoaștere ci Dreptatea Domnului vine din Credință după o luptă cinstită și bună pentru Adevăr și pentru Iubire răbdând și învingând toată necredința tuturor vrăjmașilor și potrivnicilor. Omul nu poate pricepe nicicum că el nu are dreptate întotdeauna așa ca un dumnezidol ci că deși face totul aproape perfect și e în stare să se jertfească pentru a se autoindreptăți, el omul nu e ca Domnul ci el omul NU ARE DREPTATE întotdeauna așa cum are pretenția la alții ca să i se supună și să-i dea lui dreptate întotdeauna și să-l creadă și să-l asculte cu supunere oarbă, orbește, invocând și cerând să fie crezut cu credință credincioasă și cu un foarte mare respect pentru mărirea lui de sine însuși și pentru dreptatea lui (perfect-greșită).
Așa a pățit Cain văzând că după ce a ascultat de tatăl său Adam ca prim născut și ca om mai puternic, după ce a adus cele mai bune roade ale pamântului ca jertfă de mulțumire înaintea Domnului, după ce a muncit pământul și a păzit roadele și a dus tot greul în sudoarea din căldura fierbinte a soarelui și după ce ca un răbdător a cules roadele și le-a curățit, le-a spălat, le-a aranjat și după ce s-a spălat și pe el pregătindu-se, deci după tot sacrificiul, a constatat că iată Domnul nu a căutat spre jertfa și munca și sacrificiul lui nedându-i lui nicio atenție ci a dat DREPTATE fratelui său mai mic, care a adus jertfă de iertare, milă și mulțumire niște animale, niște oi, niște vite etc. păstorite pentru a fi tăiate și mâncate înaintea Domnului.
Nu a putut suporta Cain să nu aibă el toată dreptatea și să aibă mai multă dreptate fratele său mai mic și nu a suportat ideea ca Domnul să aibă întotdeauna dreptate așa ca un Dumnezidol. Astfel Cain crezându-si propria lui dreptate un dumnezidol infailibil a aruncat vina minciu-pâra și năravul său idolitartar, de a crede că ar avea numai el întotdeauna numai el dreptate așa ca cel mai mare șef, ca un dumnezidol, pe Dumnezeu că El ar fi nedrept și rău. Nesuportând că Dumnezeu l-a ales pe Abel și nu pe el, mai marele Cain, îndreptățind astfel Domnul pe mai micul său frate Abel a găsit Cain-satana un moment când primind ispita ce bătea la ușa sa, cuprins de furie s-a răzbunat pe Dumnezeu vărsându-i sângele lui Abel și devenind potrivnic Dreptății lui Dumnezeu.
Pe scurt dumnezidolul Cain, primul născut și frate mai mare peste Abel a urât de moarte Dreptatea lui Dumnezeu crezând-o pe ea un dumnezidol când defapt ea era o dreptate ieșită din Credință și Iubire, din Adevăr, o dreptate ce putea fi căutată și cunoscută, înțeleasă, urmată, iubită și urmată cu sfințenie.
Omul nu suportă dreptatea și minte așa ca satana și proorocul mincinos vrând să fie el șeful dumnezidol care are întotdeauna dreptate de tip dumnez-idol-eu-supraEU acolo în sine căruia ar vrea ca tot omul să i se supună orbește ca unui idol și ar vrea chiar până și Domnezeu să i se supună lui însuși și să-i dea lui dreptate ignorând minciuna, greșala și egoismul iubirii de sine al omului ipocrit și rău ce se află acolo în sine și în faptele autoîndrăptățirii de sine însuși prin care face defapt rău și nu poate să i se opună nevrând să vadă și să înțeleagă și să creadă că greșește.