[cristiboss56]

După rânduiala tipiconală a Bisericii noastre, nu se fac parastase în zilele praznicelor împărăteşti, în perioada dintre 20 decembrie (când începe Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului) şi 6 ianuarie (ziua Bobotezei) şi din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi până în prima sâmbătă a Postului Mare, a Sfântului Teodor (această ultimă perioadă am văzut că, probabil dintr-o eroare involuntară, nu este menţionată în rânduielile scrise în calendarul bisericesc). În Biserica Ortodoxă, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este Parastasul, un fel de rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Denumirea de „parastas“ provine din limba greacă (παράστασισ) şi înseamnă „a sta alături de“, „a te înfăţişa înaintea cuiva“ sau „mijlocire“, adică a sta înaintea lui Dumnezeu împreună cu cei adormiţi şi mijlocind pentru iertarea păcatelor lor.
Primul parastas sau prima pomenire coincide cu rânduiala care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an. Fiecare din aceste soroace a fost rânduit în funcţie de un eveniment sau un simbolism aparte. Astfel, la trei zile se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii cea de a treia zi din morţi a Mântuitorului. La nouă zile se face pomenire pentru cel răposat să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor, precum şi în amintirea ceasului al nouălea, când Mântuitorul a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi cei adormiţi ai noştri. La 40 de zile (şase săptămâni), pentru că între Învierea şi Înălţarea Mântuitorului au trecut 40 de zile. După moarte, şi sufletul se înalţă la Dumnezeu, Care l-a creat, fiind judecat. Ne rugăm acum, la ceasul judecăţii, pentru a fi primit în ceata drepţilor. La 3, 6 şi 9 luni, spre slava Sfintei Treimi, în care răposatul a crezut. Toate aceste „termene“ sunt derivate ale numărului trei, care desemnează prin excelenţă cele trei Persoane al Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La un an, în amintirea perioadei în care Biserica se afla sub mânia persecutorilor şi când ziua morţii unui mucenic devenea zi de prăznuire pentru întreaga comunitate. Ziua morţii era, de fapt, ziua de naştere în Împărăţia cerurilor. Anual, până la şapte ani, numărul şapte, în spiritualitatea creştină, exprimând perfecţiunea şi sfinţenia, amintind şi de cele şapte zile ale creaţiei lumii.
Soroacele de care am amintit au primit de-a lungul timpului şi alte explicaţii, pe lângă cele pe care le-am menţionat deja. Una dintre ele este teologumena Sfântului Macarie Alexandrinul (†395), potrivit căreia, până la 40 de zile, când are loc Judecata particulară, sufletul peregrinează încă pe pământ, mai ales prin locurile în care a vieţuit, trecând prin vămile văzduhului, privite ca etape premergătoare judecăţii. De asemenea, pe baza celor descrise chiar în Sinaxarul zilei de astăzi, a Moşilor de iarnă, întărite şi de părerea unuia dintre cei mai importanţi tâlcuitori ai cultului nostru, Sfântul Simeon al Tesalonicului, se poate face o analogie între soroacele de pomenire şi descompunerea trupului omenesc după moarte, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Astfel, se spune că, în a treia zi după moarte, omului începe să i se desfigureze faţa, iar în a noua restul trupului, cu excepţia inimii, care se strică în a 40-a zi. De asemenea, de-a lungul a şapte ani de la moarte, trupul omului se dezintegrează total şi se duce în „pământul din care a fost luat“. Se pare că acest proces firesc de descompunere se petrece exact în sensul invers al celui de formare a trupului omenesc, în pântecele mamei: mai întâi se formează inima, apoi cele ale trupului, faţa fiind ultima care se desăvârşeşte, înainte de naştere.
De fiecare dată când se face o pomenire, ea trebuie să fie cu Sfântă Liturghie şi Parastas. Pomenirea celor adormiţi la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Fiind pomeniţi la proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea, în Împărăţia cerurilor.
Toate celelalte: parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.