[sophia]

Va citesc de catava vreme pe voi, pe altii si ma intreb care este de fapt scopul credintei pentru voi.
Multi spun de mantuire. Adica voi credeti ca sa va mantuiti, si atat? Dar invers se poate (adica sa te mantuiesti pentru ca ai crezut si ca ai fost bun, fara sa tinzi spre asta neaparat)?
Mantuirea este scopul credintei? Dar nu se contrazice cu smerenia, ca doar inseamna mandrie si vrei ceva peste puterile si meritele tale?
Pentru mine notiunea de mantuirea e cam confuza. Stiu ca este o stare ideala, de lipsa de pacate si de sfintenie la care tindem.
Dar nu stiu daca asta ar trebui sa ne fie un scop.
Noi traim si avem nevoie sa credem pentru noi si pentru cei din jur. Avem nevoie de acesti parinti din ceruri (Tatal, Fiul Sfantul Duh, Fecioara Maria ca mama buna) si de credinta in ei pentru a putea trai in pace. Ei ne ajuta si ne mangaie, ei ne pedepsesc cand gresim, ai lor suntem.
Daca mantuiesc sau nu, sau ce va fi dupa, nu stiu. Eu stiu ce trebuie sa fac aici, atat.
Credinta ma ajuta sa fiu mai buna, sa-i iubesc si ajut pe altii, dar sfanta n-am sa fiu niciodata, fiind om.