Mult timp am crezut ca un om simte chemarea de a se calugari doar atunci cand nu poate sa mai traiasca in alt mediu decat cel din manastrire, cand nu mai doreste decat sa traiasca pentru Hristos. Citind cartea Parintelui Paulin Lecca De la moarte la viata, am vazut ca Parintele a ales viata monahala intr-un mod rational, fara sa simta acea dragoste si acel dor mistuitor dupa Dumnezeu. Cu toate acestea, a fost un monah desavarsit; citind cartea veti intelege cum a reusit.
Este interesant si cuvantul Părintele Teofil Părăianu despre călugări.
Calugaria este o viata mai presus de viata obisnuita. Nimeni nu este obligat sa se calugareasca insa, daca se face calugar, este obligat sa fie calugar! Parintele Arsenie Boca, Dumnezeu sa-l odihneasca, avea o vorba: "Unii dintre calugari nu sunt calugari, ci cuiere de haine calugaresti". In cazul acesta, un calugar este sub nivelul omului obisnuit si nu numai ca este un improvizat, ci este un ratat. Si sunt destul de multi calugari ratati! De ce? Pentru ca au inceput altfel decat ar fi trebuit sa inceapa, pentru ca au trait altfel decat ar fi trebuit sa traiasca, iar cineva care traieste oricum, ajunge orice si oricum.
Calugaria este o chestiune foarte, foarte serioasa! Viata la nivelul obisnuit, viata de familie adica, o duc cei mai multi (bineinteles, sunt si acolo nedesavarsiri, insuficiente); este sigur suta la suta ca Dumnezeu l-a facut pe om ca acesta sa nu fie singur pe pamant, ca Dumnezeu l-a facut pe om barbat si femeie, ca Dumnezeu i-a binecuvantat pe oameni sa fie cu familie, chiar daca exista si alta posibilitate. Si exista... insa numai pentru oameni de exceptie sau pentru oameni care pot face niste lucruri care cer un efort deosebit.
Calugaria este elita Bisericii. Se stiu si multe insuficiente, se stiu si multe devieri, se stiu si multe nepotriviri in viata calugarilor, se stiu si multe caderi ale calugarilor. Acestea nu scad calugaria in sine, ci arata ca oamenii care s-au incadrat in calugarie – nu au fost de calugarie.
|