[ioan67]

În prealabil postat de Lancelot

stiu ce vreti sa spuneti, dar am inteles exact, cred, despre ce este vorba in acele pasaje. mie imi face rau chiar posibilitatea in sine, pornind de la topicul acesta, ca suferinta copiilor sa se datoreze unui asemenea teribil blestem/pedeapsa. ...

Lancelot, un cavaler n-ar trebui să se sperie aşa uşor...:)
Acuma, ce să zic, nici mie nu îmi surâd acele pasaje (şi multe altele) şi, pentru că nu mă pricep la tâlcuirea Scripturii, am destule dileme dintre care unele chinuitoare.
Dar mă mângâi cu parte din scrierile sfinţilor, cât ajung şi eu să citesc şi să pricep oleacă.
De pildă, multă mângâiere şi orizonturi nebănuite ale cugetării aduce Ioan Gură de Aur. În Omilii la Matei, carte de care ar trebui să nu ne despărţim, sfântul vorbeşte mult despre iubirea lui Dumnezeu, care covârşeşte pe toate...

Un lucru însă îmi e reazem când citesc Scriptura: Dumnezeu a iubit mereu pe om, cum nici nu ne putem închipui!
El scrie mereu acele scrisori de dragoste şi se poartă cu încăpăţânaţii Lui copii, cei împietriţi la inimă şi tari de cerbice, ca un părinte care nu mai ştie cum s-o scoată la capăt...:) Citeşte, te rog, scrierile VT şi prin această perspectivă: cum roagă Domnul, cum promite, cum ameninţă, cum pedepseşte chiar, pentru ca mai apoi să îşi retragă presiunea - doar,doar copiii s-or mai înţelepţi niţel şi or alege Viaţa...
Mă uimeşte mereu cum se arată Dumnezeu un părinte desăvârşit. Căci peste toate e marea Lui Milă, înţelepciunea negrăită, iubirea... Cum nu sesizăm asta atunci când citim Scriptura?

Deci, atunci când dau peste pasaje care, luate în sine, par incacceptabile şi neîndurătoare, îmi amintesc fondul de nezdruncinat al istoriei Iubirii: Domnul ceartă şi mereu iartă pe oameni, pentru că ne voieşte vii şi întregi în Împărăţia Lui. Noi, care avem pe Fiul Său răstignit pentru noi, ar trebui să fim primii - dintre toţi căutătorii lui Dumnezeu - care să Îi întrezărim, măcar, Dragostea şi să nu ne îndoim de ea. Pe acest fundal, orice interpretare a VT, orice receptare a ei, capătă deja alte nuanţe, unele cu adevărat tulburătoare, chiar cutremurătoare. Iar pentru cei mai iubitori dintre noi, acestea pot fi cu adevărat mântuitoare.

P.S. Dumnezeu nu e pedepsitor ca noi, în felul nostru. Noi, din păcate, suntem pedepsitori dea-n boulea şi căutăm să înzestrăm până şi pe Dumnezeu cu modul nostru barbar şi hâd de a ne purta cu semenii şi cu noi înşine. Puterea noastră pedepsitoare, spre deosebire de a Lui, nu este aducătoare de vreun spor real al Vieţii. Pedepsele noastre nu duc pe om în Împărăţie, nu ne aşază la Masă cu El, nu ne oferă vreun Ospăţ. Nu reaşază, nu vindecă şi nu învie. Nu întremează şi nu înnobilează. Ci mai degrabă ruinează....
Iar Domnul nu este aşa...
El nu este ca noi, deşi ne cheamă mereu să fim noi ca El... El este cu adevărat un cavaler, Lancelot!...:) În Scriptură e vorba de dragostea Lui, camuflată şi exprimată în chipuri de neimaginat, iar nu despre amărâtele noastre neînţelesuri şi gafe necontenite, de care, vai, suntem atât de legaţi.