Părintele Dionisie Ignat slujește la mânăstirea de maici de la Albac, jud. Alba. După terminarea liceului în 1982 a lucrat în fabrică până în 1989, când s-a hotărât să facă teologia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, în 1993. A fost preot celib timp de 11 ani, iar din 2003 a intrat în monahism. De atunci este duhovnicul mânăstirii Albac.
„sper să fiți pe aproape când se va aprinde Ghețarul, că nu știu cu ce o să stingeți apa care se va transforma în foc”
Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Ghețar. Era un Ghețar mare și frumos, dar totuși un Ghețar. Pentru omul raționalist și logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă și să mai și ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.
Autoritățile Ghețarului nici măcar nu i-au acordat atenție Nebunului (ne-bun citește smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Și-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Ghețarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine știe cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheață. Așa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Ghețar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.
Când după mulți ani și-au adus aminte de el și de trăsnita lui experiență, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul și flacăra lui, și i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Ghețarului lângă mare, unde Nebunul își făcuse un mic bordei ajutat de câțiva tineri, au rămas puțin uimiți când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mișcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noțiune decât „time is money”, nu și-au dat seama de când arde. Așa că l-au întrebat din politețe ce mai face și cum se simte pe ghețarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui și de interesanta lui experiență de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior și batjocoritor atenția: vezi să nu dai foc la Ghețar, căci știi... legea este lege. Bătrânul le-a mulțumit pentru amabilitatea și marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, și că l-au lăsat să încerce pe acest frumos și necucerit Ghețar, nebunatica lui experiență. Apoi cu un zâmbet hâtru în colțul gurii le-a spus: „Sper să fiți totuși pe aproape când se va aprinde Ghețarul, că nu știu cu ce o să stingeți apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înțeles gluma Bătrânului și au plecat, zicându-și unul altuia: „e...lucruri și vorbe de nebun”.
Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulțumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, și nici măcar câți ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepție despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veșnic. De aceea el nu a spus nimănui și niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrățișând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionați de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; și pentru că dragoste avea din belșug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să știți că Nebunul acesta nu era ca alți nebuni, ci unul special, care avusese ca învățător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el și care învățase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Ghețar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moștenit de la Învățătorul lui care și el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde și în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.
Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obișnuiți cu zâmbete și flăcări de suprafață, ghețaromanii nu știau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafață, ci doar un nebun și o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Ghețar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheața rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă și să facă și ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Ghețarului, topindu-l încetul cu încetul.
Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Ghețarului că ceva se petrece totuși cu experiența Nebunului, s-au alertat și au trimis pompierii și poliția, dar totuși nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ținuți să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare și împrejurul bătrânului nebun câțiva oameni, bărbați și femei, probabil nebuni și ei, care-l ascultau cu dragoste și respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînțeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau ...persoane drăguțe.
Și veneau tot mai mulți și mai mulți, și se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheață o sămânță de foc și că acum crescuse un copac de foc sub Ghețar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, și să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc și cu rădăcinile mult prea extinse sub Ghețar nu aveau cum să-l mai taie și nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să își facă probleme pentru că:
1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, așa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc și arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Ghețarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili și drăguți, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluența de străini care vin acolo, avem numai de câștigat, căci doar e vorba de Ghețarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul și l-a semănat în Ghețar a murit. Ei zic că trăiește, alții că e sfânt mare. Dar știți...vorbe de nebuni.
Au semnat raportul și au plecat.
La câțiva ani după ei am venit noi, alți sinistrați de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Ghețar, care, ca pe un far o văd doar cei care-și dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut și noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând nașterea unui altuia, și unui altuia, și multor hristoși în devenire, îmbrățișându-i cu crengile lui ca niște mâini iubitoare și spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aștepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov și mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, și să ne luăm rămas bun de la iubiții frați și surori ai acestei mânăstiri. Vă mulțumim pentru îngăduința de a ne scălda și noi în scăldătoarea Siluanului, și dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniței lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan).
Autor: Părintele Dionisie Ignat, mânăstirea Albac