PROBLEMA ANATEMEI GRECESTI In edictul sinodal se arata mai intai acuzatiile pentru care legatii anatematizasera pe ortodocsi: 1) raderea barbii; 2) primirea impartasaniei de la preoti casatoriti; 3) neprezenta in Simbol a adaosului “filioque”. Apoi se prezinta argumentatia ortodoxa. In privinta barbii,textul din Levitic IX,27 este suficient: “nu taiati barbile voastre”. In privinta casatoriei preotilor, canonul 13 al sinodului quinisext precizeaza: ”Voim ca sa ramana in vigoare si de acum inainte casatoriile legitime ale barbatilor sfintiti...caci apostolul invata: cinstita este nunta intru toate”. Referitor la prolema Filioque, se spune: „...iar daca Sf.Duh purcede si de la Fiul, cum zic ei in nebunia lor, Sf.Duh se deosebeste de Tatal prin mai multe decat Fiul. Iar daca Sf.Duh s-ar distinge prin mai multe deosebiri decat Fiul, ar fi mai aproape de fiinta Tatalui Fiul decat Sf.Duh. Si astfel, ar iesi iarasi la lumina indrazneala lui Macedonie contra Duhului Sfant”….Este exprimata apoi convingerea patriarhului ca legatii au fost trimisi de Arghyros si nu de papa, iar scrisorile aduse erau false. Se reda in continuare continutul anatemei tradusa din limba latina de protospatarul Cosma Romanul, Pyrros si monahul Ioan Spaniolul. Urmeaza scrisoarea imparatului catre patriarh in care se considera ca tot raul provine de la “interpreti” si de la Arghyros. Urmeaza decizia sinodului:”...deci, prin purtarea de grija a piosului imparat, actul cel nelegiuit insusi, cei care l-au publicat si au dat fie idee pentru facerea lui, fie ca au ajutat celor care l-au facut, au fost anatematizati in marele secret.”- (tribunalul patriarhal)- In ziua de 24 iulie urma sa se faca citirea actului in auzul multimii, anatematizandu-se din nou actul nelegiuit, precum si cei care l-au publicat, scris sau si-au dat consimtamantul si sfatul la facerea lui. Originalul actului nu s-a ars sau rupt ci s-a incredintat hartofilaxului. Cu aceasta, schisma se socoteste incheiata.
Mai trebuie mentionat ca papa Leon al IX-lea murise pe 19.04.1054 si ca legatii nu aveau mandat pentru faptele savarsite. Noul papa, Victor al II-lea, a fost ales pe 16 aprilie 1055. El si papii urmatori n-au confirmat actiunea necugetata a lui Humbert dar nici n-au infirmat-o. De remarcat ca patriarhul de Constantinopol s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand idei si fapte, nu persoane.
Consecintele schismei Cu toate ca raporturile dintre crestinii rasariteni si apuseni incepura sa se raceasca inca dinainte de 1054, dezbinarea reala nu s-a facut simtita decat mai tarziu, mai ales in timpul si-n urma cruciadelor. Teofilact al Bulgariei (+1108) spunea: „Nu cred ca greselile latinilor sunt asa de multe si atat de grave, incat sa poata motiva o schisma intre Biserici”. La 1087, moastele Sfantului Nicolae erau aduse la Bari, iar papa Urban al II-lea (1088-1099) va canoniza un grec din Trani pe nume Nicolae. Pelerinii apuseni se bucurau in deplina liniste de vederea Locurilor Sfinte, iar in Athos continua sa existe inca si in secolul al XII-lea manastirea Amalfinezilor. Papa Grigore al VII-lea Hildebrand ii excomunicase pe imparatii bizantini pentru ca se opuneau planurilor lui. In 1088, papa Urban al II-lea a ridicat imparatului bizantin excomunicarea, spunandu-i lui Alexios I Comenul ca ar dori sa fie pomenit in diptice la Constantinopol. In dialogul dintre ei, imparatul pomeneste de intamplarea de la 1054 ca de o simpla cearta intre Mihail Cerularie si cardinalul Humbert, spunand ca arhiva imperiala n-a mai pastrat nimic in legatura cu schisma. In continuare, unirea Bisericilor nu s-a putut realiza in fapt deoarece papa a cerut intotdeauna bizantinilor recunoasterea primatului papal. Istoria urmatoare a raporturilor politico-bisericesti intre Bizant si Occident este ilustrarea agravarii schismei ca fapt de dusmanie reciproca.
Pericolul turcilor s-a conturat rapid pentru Bizant. Pusi in inferioritate politica si constransi sa negocieze un acord religios imposibil, in conditiile impuse de papi, grecii s-au gasit intr-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Mai mult, Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combatuti, ca si necredinciosii din cauza “ereziei” si a neascultarii lor fata de papa.
Adevarata si iremediabila ruptura s-a produs abia prin cucerirea Constantinopolului in 13 aprilie 1204 de catre cruciati. Nevoia a facut pe Mihail VIII Paleologul sa incheie unirea de la Lyon (1274), pe Ioan al V-lea sa primeasca personal unirea de la papa in 1369 si pe Ioan al VIII-lea sa accepte “unirea” de la Ferrara – Florenta. Demersuri inutile, caci Occidentul a asistat impasibil la caderea Constantinopolelui in 29 mai 1453. Pe plan teologic, la vechile deosebiri s-au adaugat altele, cu mult mai multe. Credinta in purgatoriu, teoria si practica indulgentelor, importante invataturi noi, rituri, practici si obiecte introduse dupa schisma, dogmatizarea unor credinte straine Bisericii vechi si intre toate proclamarea primatului papal absolut si a infailibilitatii papale (1870-1871), au indepartat tot mai mult occidentul papal de orientul ortodox. De la calcarea unor randuieli canonice si practici traditionale, s-a ajuns la schimbarea constitutiei Bisericii. Biserica papala incepuse sa evolueze spre monarhie bisericeasca, cu lege proprie, care era vointa papei. Un demers contemporan salutar a fost ridicarea concomitenta a anatemelor pe 7 decembrie 1965 de catre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Atenagora I.
BIBLIOGRAFIE: POPESCU, Prof. Teodor M., Sentinta de excomunicare de la 16 iulie 1054, in „Studii Teologice”, an II (1931), nr. 1, p. 49-68; II (1931), nr. 2, p. 35-46. Idem, Geneza si evolutia schismei, in „Ortodoxia”, an XI (1954), nr. 2-3, p. 163-217. RAMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., SESAN, Pr. Prof. Milan, BOGODAE, Pr. Prof. Teodor, Istoria bisericeasca universala, vol. I-II, EIBMO, Bucuresti, 1987.
http://www.crestinortodox.ro/diverse...054-96495.html