"De cate ori nu ne surprindem (daca suntem onesti) cum ca avem pretentia ca problemele sa ni se rezolve asa, magic, dintr-odata, fara nici un efort din partea noastra? Sa ne ia El durerea, necazul, supararea... adica sa faca El efortul de a se da jos de pe cruce (altfel spus: eu vreau sa scap de o patima, de o boala sufleteasca, de o rana care ma apasa - de tot ceea ce este rau in viata mea, dar fara sa fac nimic decat sa comentez si, eventual, chiar sa hulesc; insa tot pe Dumnezeu Il scot vinovat pentru situatia in care am ajuns prin propriile mele alegeri).

Pasivitatea si inrairea noastra continua atrag dupa sine moartea noastra duhovniceasca, intunecarea chipului lui Dumnezeu din noi ("si s-a facut intuneric peste tot pamantul"!). Practic, ele au drept consecinta moartea Domnului pe golgota inimii mele. Eu inca mai traiesc, biologic vorbind, dar de fapt sunt mort sufleteste, cel putin o vreme. Atata vreme cat Il lasam pe Hristos pe cruce. "Venindu-si in sine" omul (precum fiul risipitor), lucrurile incep a se schimba. Atunci Iosif (cel din Arimateia) cere de la Pilat trupul Domnului. Cine sunt cei doi si ce rol au in aceasta interpretare alegorica? Iosif este numit "sfetnic cu bun nume". Cine este sfetnicul omului? Constiinta lui. Constiinta noastra ne zice sa cerem trupul lui Hristos, iar pentru asta mergem la Pilat, care simbolul autoritatii. Unde primim Trupul si Sangele Domnului? In Biserica, acolo unde avem o ierarhie (autoritate) prin care se pot da aceste sfinte taine. Cu alte cuvinte, in acest context (doar astfel interpretat, adica alegoric), Pilat poate deveni chip al celui ce are aceasta putere, slujind la sfantul altar.
(...)
Pilat (adica preotul), ne da Trupul Domnului, dar noi trebuie sa implinim doua conditii pentru a capata aceasta indrazneala: sa cumparam un giulgiu curat si sa avem un mormant sapat in stanca, un mormant nou. Ce simbolizeaza giulgiul? Este sufletul nostru curatit prin taina spovedaniei, cea numita si al doilea botez, avand menirea de a ne albi din nou haina cea primita la renasterea noastra "din apa si din duh". (Fiecare crestin, imediat ce iese din apa botezului, in care a fost de trei ori afundat, aude cantandu-se: "Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru"). Ca sa "cumperi" acest giulgiu este nevoie sa cheltuiesti ceva, adica sa te ostenesti cu un canon (rugaciune, metanii, milostenie si altele, dupa cum randuieste duhovnicul). Stanca in care sapam acest mormant nu este alta decat Piatra de care ne vorbeste Sf. Ap. Petru: "Apropiati-va de El, Piatra cea vie, de oameni intr-adevar neluata in seama, dar la Dumnezeu aleasa si de pret; si voi insiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca, preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe duhovnicesti" (I Petru 2, 4-5). Pentru cei care nu cred in Hristos, El reprezinta insa "piatra de poticnire si stanca de sminteala, de care se poticnesc, fiindca n-au dat ascultare cuvantului" (I Petru 2, 8).

Impartasania nu are un efect magic

Cand primim Sfantul Trup si Sange, Il infasuram in acel giulgiu, curatit prin pocainta, chiar daca in rest e inca multa mizerie, asa cum multa uraciune era in jurul Golgotei pe vremea aceea. Il infasuram in giulgiu caci este taina si lucreaza tainic. Trupul se infasoara, se acopera cu totul, asa cum noi, dupa impartasire, nu mai vedem cu ochii trupesti sfintele taine. Ele nu se digera in modul in care mancarea se mistuie si se duce pe calea ei, ci arde "fara rest", cum e in cazul unei lumanari de ceara curata din care flacara nu lasa nimic sa curga pe jos (ca sa folosesc o imagine intalnita la Sf. Ioan Gura de Aur). Iar faptul ca ne-am impartasit nu ne scuteste de lupta duhovniceasca, ea nu are un efect magic, de la sine. Dimpotriva. Abia acum incepe partea mai intensa a luptei duhovnicesti. Peste mormant se pravale o piatra grea. Este piatra aceea a nesimtirii, a indolentei, a lucrului pe care nu ma pot abtine sa nu-l fac, a lipsei de pocainta... intr-un cuvant a tot ceea ce poate caracteriza o inima impietrita.

Dar eu, stiind ca e Domnul acolo, dincolo de aceasta impietrire a mea, imi activez niste puteri sau virtuti. Aceste virtuti ale mele sufletesti sunt simbolizate de femeile mironosite. Ucenicele acestea ale Mantuitorului nu au putut interveni cat El era pe cruce, nici dupa ce a fost dat jos si pus in mormant. Rolul lor a intervenit abia apoi; asa si aceste puteri ale mele sufletesti sunt atrase de Trupul lui Hristos si-L urmeaza in inima mea, in adancul meu. Daca avem indrazneala, virtutile acestea pot, precum mironositele, sa strapunga prin intunericul noptii - adica prin viata noastra cea intunecata de pacat -, dar nu oricum, ci doar motivate si intarite cu mirul faptelor bune ("credinta fara fapte moarta este").

Suntem constienti, in timp ce ne apropiem de mormant, ca misiunea noastra este una aproape imposibila. Precum femeile mironosite, ne intrebam si noi: "cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?" Dar daca indraznesc sa ma apropii, totusi, si continui sa constientizez ca Hristos este in mine, daca las iubirea pentru El sa-mi copleseasca toate calculele mele rationale - care imi arata ca n-as avea sanse sa scap de acea piatra de pe inima -, atunci am surpriza si bucuria sa constat ca piatra a fost deja indepartata de o putere dumnezeiasca. Dumnezeu trimite, intr-adevar, putere de sus si da piatra aceasta deoparte, ca eu sa constat ca Hristos a inviat in mine si ca de acum ma pot intalni cu Dansul. Aceasta este adevarata noastra inviere." - http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ta-141323.html